ARIILE SIMFONIEI CUANTICE ȘI CICLICE
Piesele vocale monumentale (Arii, Duete și Coruri) pe textul sonetelor operei

ARIA I (Actul I) – Ruga Savantului și a Tainei
(Muzică: Coarde grave, acorduri rarisime de chitară flamenco și ritm de cajón asemenea unei bătăi de inimă)

Măsurătoarea nu e simplu gest,
Ci poarta ce deschide altă lume;
Îngenuncheat, savantul o supune,
Un adevăr ce rupe orice rest.

Nu lumea de aici ne trezește,
Ci taina ce dincolo de calcul stă;
Matematica pură ni se dă,
Iar mintea în unghiul ei pornește.

Iar sfântul și savantul se adună,
Să vadă cum din haos iese-o lege;
Într-o tăcere singură alege,
Cunându-și glasul într-o cunună.

Acolo unde legea se arată,
Se naște o realitate curată.

ARIA II (Actul al II-lea) – Căderea Liberă și Microtubulii
(Muzică: Crescendo dramatic de soprană, ritm alert de bulerias și palmas pătrunzătoare)

Când masa crește și gravitația cere,
Un prag se rupe-n geometria sfântă;
Iar mintea nu e cea care-o cuvântă,
Ci însăși legea dă a ei putere.

Se naște faptul din neant de unde,
Și curba strânse-n univers renaște;
Când umbra cea cuantică ne paște
Și taina-n propria-i tăcere se ascunde.

Din starea pură ce-n tăcere crește,
O singură realitate se ivește;
Când pragul gravitațional oprește
Tot haosul ce-n valuri se topește.

Acolo unde legea se ascunde,
Se naște clipa ce din nou pătrunde.

ARIA III (Actul al III-lea) – Balada Spiralei și a ADN-ului
(Muzică: Melodie lină de vioară, evocând sunetele lui Enescu, împletită cu triluri profunde de chitară solo)

În dubla elice ce-n spirală crește,
Se ascunde taina vieții milenare;
Acolo unde unda nu mai moare,
Însăși materia-n suflet se trezește.

Nu e doar calcul rece sau schelet,
Ci armonia sacră din celulă;
În care lumea-ntreagă se ascultă
Și dă un sens ales prin orice rest.

Brâncuși ales-a Coloana să-nalțe,
Iar spirala ce urcă spre infinit,
În ADN-ul nostru s-a oprit,
Unind cerescul cu omencaste oase.

Acolo unde legea se-ascunde,
Spirala viața-n veci ne o pătrunde.

ARIA IV (Actul al IV-lea) – Corul Eonilor și Datoria Zero
(Muzică: Tensiune simfonică solemnă, bătăi de timpane și armoniile cosmice ale lui Penrose)

Nimic nu se creează din nimic,
Căci muntele de masă-n veci se leagă
De-o groapă gravitațională întreagă,
Iar suma zero face-un veac voinic.

Iar când lumina stinge orice masă,
Iar scara lumii se topește-n vid,
Se naște alt eon prin nou hibrid,
Și noua viață-n ceruri se îndeasă.

Căci punctele din cer ale-unor vechi stele
Rămân ca urme-n vechiul univers,
Prin care cerul cosmic este mers,
Și morții-nvie-n veșnice drapele.

Acolo unde vechii eoni s-ascund,
Un nou tărâm din nou ne e pătruns.

ARIA V (Actul al V-lea) – Solilocviul Observatorului Suprem
(Muzică: Pian tăcut, acorduri suspendate și o voce solistă profundă, meditativă)

În marea mare de probabilități,
În care lumea e doar undă pură,
Ochiul ce privește rupe-a lor armură,
Și dă ființă veșnicei cetăți.

Cine-a privit când ochii nu erau,
În zorii reci din veacul fără nume?
Un Ochi Suprem ce ține-n mâini anume
Tot ce-n tăcere stelele cântau.

Căci lumea nu e simplu obiect mort,
Ci-i o oglindă-n care ne privim,
Și prin privire veșnic ne zidim,
Iar universul este-al nostru port.

Acolo unde mintea se-ascunde,
Observatorul totul ne pătrunde.

ARIA VI (Actul al VI-lea – Final Apoteotic) – Natura Cuantică a Energiei și Vidul Viu
(Muzică: Fortissimo orchestral unit cu cadența finală de flamenco, în care toate cele 18 personaje își unesc vocile)

Nu e o sticlă plină cu limpezimi,
Nici un fluid ce-n obiecte se ascunde,
Ci-i numărul tăcut ce ne-a pătruns în unde,
Ce ține-n ritm etern a-sale tărimi.

Și nu curge lin pe-o rampă fără margini,
Ci sare-n trepte fixe, ca-ntr-o roată de fier,
Iar vidul însuși nu e gol și sterp,
Ci poartă-n el scântei din alte vagi nuanțe.

Căci nicio tăcere nu-i pe deplin în veci,
Iar câmpul viu oscilează în tăcute nopți,
Ținând mișcarea vie dincolo de morți,
Chiar când în negru spațiu dorm stele reci.

Acolo unde energia se ascunde,
Natura-n pași discreți iar o pătrunde.