ODISEEA SCÂNTEII
ACTUL I: Emanația Luminii
Sonetul 1: Sursa Vidului
În matca albă, unde nu-i cuvânt,
Nu calcă umbră și nu bate vânt,
Monada doarme-n sferă de cristal,
Fără de margini, fără de final.

Ea nu e zeu și nu e nici pământ,
E un tăcut și veșnic legământ,
Un punct ce arde singur în neant,
Mai pur decât un munte de diamant.

Din somnul ei se naște un fior,
Un vis ce curge tainic și ușor,
Ca o oglindă-n care vrea să vadă,
Cum strălucește-n propria sa zadă.

E începutul fără de hotar,
Un prim suspin în vidul solitar.

Sonetul 2: Barbelo
Din ochiul sursei, prima undă sare,
O gândire ce n-are asemănare,
Barbelo-i chipul tainic de lumină,
Oglindă-n care spiritul se-nclină.

Ea este pântecul de foc și har,
Din care curge-al vieții viu pahar,
Mamă și Tată, duh de nepătruns,
În care tot ce-i sfânt este ascuns.

Emanația sfântă se revarsă,
Ca o fântână de dorință arsă,
Un prim ecou în vidul ce tăcea,
O stea ce-n propria-i slavă se năștea.

Ea ține cheia primului mister,
În templul alb clădit între cer și cer.

Sonetul 3: Dansul Eonilor
Se nasc perechi în tărâmul cel sfânt,
Din pura minte, fără de pământ,
Sunt Eonii, lumini de nestins,
Într-un Plerom de dragoste cuprins.

Unul e Viața, altul e Adevăr,
Ca fire de aur scoase dintr-un păr,
Ei cântă imnul unității pure,
Fără de teamă și fără de mure.

Nu există distanță sau greșeală,
În plinătatea lor fără de scală,
Totul e unul, într-un dans etern,
Departe de al lumii ochi matern.

O armonie fără de defect,
În universul logic și perfect.

Sonetul 4: Sophia și Longoarea
Dar Sophia, cea mai tânără lumină,
Simți o sete ce n-avea să se-ncline,
Ea vru să vadă Sursa cea de sus,
Fără de soțul eonic ce-i fusese pus.

O curiozitate, un foc de nestins,
În pieptul ei de înger s-a aprins,
A vrut să nască singură, prin vis,
O cale dreaptă către cel abis.

Și-n liniștea Pleromei a căzut,
Un gând ce n-ar fi trebuit știut,
O vibrație ce ritmul a stricat,
Și tot tărâmul alb l-a tulburat.

Dorința ei de-a ști ce e ascuns,
A dat la viață primul neajuns.

Sonetul 5: Ialdabaoth (Fiul Oribil)
Din umbra gândului ce s-a frânt,
Fără de binecuvântat cuvânt,
S-a născut el, cel orb și fioros,
Cu chip de leu și trup întunecos.

Ialdabaoth, stăpân peste-un abis,
Născut din eroare și dintr-un vis,
El nu vedea lumina de deasupra,
Și-n pieptul lui simțea doar vitupera.

„Eu sunt singurul zeu!” a strigat el,
Zidind o lume-n lanțuri de oțel,
Crezând că el e sursa și-e sfârșitul,
Pierdut cu totul, bie tul rătăcitul.

El a zidit materia din lut,
Fără să știe cine l-a născut.

Sonetul 6: Arhonii și Temnița
Și-a pus slugi peste mări și peste munți,
Șapte Arhoni cu frunțile crunți,
Să țină lumea-n legi de netrecut,
Într-un sistem de paznici și de scut.

Ei au pus timpul, moartea și uitarea,
Să nu se vadă-n ceruri depărtarea,
Au scris destine-n stele de carton,
Sub ochiul rece-al marelui tiran.

Zidiri de piatră, legi și pedepsiri,
Să stârpească din om vechi amintiri,
O închisoare-n care toți trudesc,
Și taine vechi deloc nu mai găsesc.

Arhonii trag de sfori într-un teatru,
Păzind al minții veșnic și-ntunecat teatru.

Sonetul 7: Scânteia Ascunsă
Dar Sophia, plângând greaua greșeală,
Văzu cum lumea-i prinsă-n oboseală,
Și-a suflat tainic, printre pori de lut,
O scânteie din tot ce-a fost știut.

În omul mic, în carnea de pământ,
E-ascuns acum un spirit viu și sfânt,
O parte din Pleroma cea curată,
Ce n-o să fie nicicând îngropată.

Ea doarme-n noi ca un secret adânc,
În timp ce ochii de durere plâng,
O amintire-a Surselor de foc,
Ce n-are-n lumea asta niciun loc.

E bogăția prinsă într-un coș,
Sămânța albă-n trupul ticălos.

ACTUL II: Întoarcerea la Sursă
Sonetul 1: Neliniștea Spiritului
Când lumea pare grea și fără sens,
Un dor străin în piept se înfiripă,
Ca o bătaie frântă de aripă,
Într-un exil amar și mult prea dens.

E scânteia ce vrea să se trezească,
Simțind că cerul ei este de sticlă,
Că fericirea lumii este mică,
Și vrea din lanțuri să se izbăvească.

Străin te simți la masa celor mulți,
Căutând un semn, un sunet mai înalt,
Să sari peste al umbrelor asfalt,
Și glasul Sursei tale să-l asculți.

E marea sete după un izvor,
Ce nu se află-n cerul muritor.

Sonetul 2: Chemarea lui Autogenes
Dar iată că un fulger a tăiat
Al negrei nopți tăcut și greu veșmânt,
Aducând oamenilor un nou cuvânt,
Trimisul Sursei, cel ce ne-a căutat.

Iisus cel gnostic, logul de cristal,
N-a venit să ceară închinare,
Ci a adus în minte o scânteiere,
Să scoată spiritul din acest mal.

„Amintiți-vă de unde ați plecat,”
El spuse celor ce aveau urechi,
Să rupă haine vechi și nefirești,
De tot ce-i fals și greu și întinat.

El a deschis fereastra spre infinit,
Spre tărâmul de unde am venit.

Sonetul 3: Puterea Gnozei
Gnoza nu-i lege și nici ritual,
Ci este ochiul care vede clar,
Că viața-aceasta este doar un dar
Amăgitor, un cerc pironit în mal.

E actul de-a știi cine ești tu,
Dincolo de nume, de trup și de rol,
Când simți în tine marele vid gol,
Și spui Arhonilor un singur: „Nu!”

Identitatea falsă se topește,
Ca ceara-n fața focului divin,
Și dintr-un sclav cu sufletul puțin,
Un zeu lăuntric tainic înflorește.

O recunoaștere ce n-are preț,
În fața lumii-acesteia semeț.

Sonetul 4: Capcanele Arhonice
Dar lumea vrea să te țină legat,
Prin griji, prin pofte și prin mii de știri,
Să-ți piardă mintea-n negre amintiri,
Și spiritul să fie îngropat.

Suntem hrăniți cu visuri de carton,
Să nu privim spre cerul cel interior,
Să fim o turmă fără de păstor,
Supusă orbește marelui tiran.

Zgomotul lumii vrea să stingă glasul,
Ce-ți șoptește că ești un fiu de soare,
Să crezi că ești doar carnea ce dispare,
Și să nu-ți poți regăsi nicicând pasul.

E lupta grea între pământ și cer,
Să nu devii al umbrelor prizonier.

Sonetul 5: Ascensionarea Lăuntrică
Și încet, încet, te-nalți peste durere,
Fără efort și fără nicio vrere,
Părăsești eonii lumii de sub lună,
Căutând esența cea divină și bună.

Treci de Ialdabaoth și furia lui,
Nu mai ești sluga nimănui, nici-a cui,
Percepi ordinea sferelor curate,
Unde durerile sunt toate uitate.

Barbelo-n față ți se-arată clar,
Ca un ocean de har și de nectar,
Te recunoști în chipul ei de vis,
Cel care-odată a fost interzis.

Ești picătura ce revine-n mări,
După un lung periplu prin mirări.

Sonetul 6: Reunion (Nunta Mistică)
Ultimul văl cade de pe inima ta,
Și nu mai ai ce cere sau ce mai căuta,
Ești una cu lumina ce te-a născut,
Și timpul lumii pare un ecou tăcut.

E nunta de aur între spirit și gând,
Departe de tot ce-i dureros și plăpând,
Ești scânteia ce-n flacără a crescut,
Întregind ce fusese-odată pierdut.

Sophia zâmbește, văzând fiul acasă,
În sala Pleromei, la marea sa masă,
Nu mai ești fragment, ești întregul divin,
Într-un repaus de aur și senin.

Fără cuvinte, fără nume-n piept,
În cercul vieții mistic și deștept.

Sonetul 7: Tăcerea Monadei
Și iată sfârșitul, care-i început,
În punctul din care nimic n-a fost pierdut,
Monada te-absoarbe în pacea ei grea,
Cea mai frumoasă și pură dintre stea.

Nu mai ești tu, ești însăși ființa,
Ce a învins prin gnoză suferința,
Tăcerea e imnul cel mai glorios,
În universul înalt și luminos.

Tot ce-a fost luptă, carne sau pământ,
S-a dizolvat în singurul cuvânt,
Care nu se spune, ci doar se trăiește,
Când tot ce e fals se prăbușește.

Eterna Monadă, cerc alb și tăcut,
Te ține-n lumină, la piept, ca un scut.

EPILOG: Dincolo de Oglinzi
Povestea s-a sfârșit în marea mută,
Oglinda lumii s-a sfărâmat în cioburi,
Lăsând în urmă vechile tărâmuri,
Și mintea de iluzii abătută.

Nu mai există cale sau drumeț,
Căci cel ce a căutat a devenit
Lumina dintr-un punct infinit,
Scăpat de al materiei îngheț.

Ecourile sferelor s-au stins,
Lăsând în loc o pace fără nume,
Departe de a formelor costume,
Într-un cuprins de taină, necuprins.

Tot ce-a fost scris e doar un semn pe drum,
Un praf de stele prefăcut în scrum.