Ecourile Pleromei
14 Cânturi ale Destinului
ACTUL I: Coborârea în Timp
Scena I: Eminescu și Enescu
Eminescu:
Privesc spre astre, tainic și străin,
Purtând în suflet sacrul, vechiul gând,
Pășind stingher pe-acest întreg pământ,
Simțind al vieții, scurtul, tainic chin.
Păstrez în vis ideile închise,
În rime ce-au fost demult trecute,
De dorul astrelor sunt toate durute,
Iar porțile Pleromei sunt neaprinse.
Aduc în lume dor și un fior,
În versul meu e-o sfântă lumină,
Ce-n noaptea lumii, lin și senină,
Ne poartă sufletul în lin zbor.
În mintea mea, cuvinte sunt sfinte,
Șoptind în lume, vechi așezăminte.

Enescu:
Eu prind în sunet tot ce-a fost sub viori,
Înalț o boltă peste al lumii cânt,
Să sparg tăcerea pe-acest trist pământ,
Urcând în spirit spre-ale cerului nori.
Compun o lume unde toți vor trece,
În fluxul muzicii ce-a fost tăcut,
Căci tot ce-n suflet s-a mai pierdut,
În coarda mea, nicicând nu va fi rece.
Aduc în suflet pace și un dor,
Să stingem frica, s-o lăsăm ușor,
În muzica ce-n lume tace-n cor,
Și viața-i visul unui visător.
Noi amândoi suntem un glas de frate,
Ce-aduce liniște în toate.

Scena II: Enescu și Aton
Enescu:
Eu țin măsura, totul stă under semn,
De-o armonie ce-a venit de sus,
Pe drumul lung ce-n suflet s-a adus,
Sculptând un sunet pe al lumii lemn.
Dar tu, Aton, te-avânți spre culmi de foc,
Să spargi tăcerea, să atingi un astru,
Să pictezi cerul, pur și albastru,
Fără să cauți, în lume, un loc.
Eu sunt așezarea, tu ești avântul,
În noi se naște noul, marea,
Tu cauți zborul, eu doar lucrarea,
Ce leagă-n duh, pe om și pământul.
În noi pulsează acum o fire,
Unind Pleroma în iubire.

Aton:
Vreau să cuprind, în palme, tot ce-i loc,
Să dărâm zidul, vechea închisoare,
Să urc în lume, spre-o nouă zare,
Și să transform, în viață, tot ce-i foc.
Tu cânți trecutul, eu privesc spre mâine,
Vreau să fiu flacăra ce arde-n gând,
Să sparg destinul, peste tot, cântând,
Să nu mai fie viața doar o pâine.
Sunt visul care nu se va stinge,
În trup de om, eu caut o viață,
Să dau lumii o nouă față,
Ce tot ce-i slab, pe loc va învinge.
Sunt forța vie ce dă sens mare,
Privind spre-a infinitului zare.

Scena III: Aton și Brâncuși
Aton:
Eu sunt impulsul, sunt acea mișcare,
Ce vrea să treacă dincolo de viu,
Să pun în viață tot ce e pustiu,
Să nu mai stăm în stări de așteptare.
Dar tu, maestre, oprești în repaus,
O formă pură, scoasă din adânc,
Și-n liniștea ta, lumea o strâng,
Să nu se piardă-n al timpului haos.
Tu prinzi în piatră tot ce eu visez,
Făcând eternul să se nască-n stea,
Tot ce e-n mine, nu va putea rea,
În opera ta, eu mă regăsesc.
Tu dai o formă vieții pline,
În tot ce-așezi, ești doar în sine.

Brâncuși:
Eu scot din blocul mut, doar al meu os,
Să nu mai fie piatra un mormânt,
Să urce spiritul pe-acest pământ,
Să-și afle-n forme, sacră și jos.
Coloana mea se-nalță spre un duh,
Dincolo-n spațiu, formă și zbor,
Să fim cu toții, una, în dor,
În zborul păsării, prin văzduh.
Tu ești scânteia, eu sunt răbdarea,
În mine piatra prinde-un vis lemn,
Un pod de aur, un sfânt semn,
Unde se naște lumii chemarea.
Eu cioplesc timpul, tu ești pur,
Lăsând lumina pe azur.

Scena IV: Brâncuși și Tagore
Brâncuși:
Am pus în bronz, doar liniștea din lemn,
Să înțeleagă omul ce-i trecut,
Să nu mai fie, doar un stătut,
Și să scape de-al lumii greu semn.
Dar tu, Tagore, vorbești despre cer,
Și-aduci în inimi un cânt în formă,
De-a ta suflare, viața ia normă,
Să știm ce-i viața, fără un fier.
Tu ești cuvântul, eu sunt sus,
În noi se-mparte, tot ce e viață,
Pământul nostru, prins în gheață,
Să-și regăsească, ce-am demult pus.
Eu sunt rădăcina, tu ești artă,
Pe-a destinului deschisă poartă.

Tagore:
Eu sunt un glas, un râu de viu cuvânt,
Ce spală mintea de orice durere,
Îți dau un leac, o sfântă mângâiere,
Să nu mai fii legat pe-acest pământ.
Căci cunoașterea e doar o pace,
Ce arde-n suflet, un foc în înalt,
Să știi că ești, din al tău salt,
De orice formă, ce nu se tace.
Sunt podul dintre vis și-al meu dor,
Un mesager al păcii și-o lumină,
Să descuiem o poartă plină,
Și să trăim în liberul zbor.
Cuvântul meu e-un semn pe stele,
Lăsând speranțe pentru cele mele.

Scena V: Tagore și Shanti
Tagore:
Eu aduc pacea, blândul meu cânt,
Să vindece răni, să șteargă alinarea,
Și tot ce-i bun, să-și găsească marea,
Să nu mai fie-n lume, niciun vânt.
Dar tu, Shanti, veghezi al meu leg,
Cu scut de duh, cu pacea-n om,
Să nu lăsăm, sub al vieții pom,
Să pierdem tot ce-aici aleg.
Tu ești zidirea, eu sunt un glas,
Unul apără, altul în suflet,
În acest drum, ascultăm un suflet,
Ne poartă-n viață, tot al meu pas.
Pacea e-un templu, noi iubire,
Trăind în sfânta fericire.

Shanti:
Eu stau de pază, un scut de prag,
Să nu lăsăm ca răul în luptă,
Și tot ce-i pur, în viața ruptă,
Să facem tot ce-avem, un drag.
Stau între oameni și-al lumii pur,
Sunt scutul viu, o gardă mută,
Să nu lăsăm viața pierdută,
Spre-un loc de unde, privim azur.
Vigilența e arma mea de-un preț,
Păzesc poarta unde e un tot,
Să nu treacă, sub al tău bot,
În locul unde stăm noi veci.
E pacea-o forță, un bun pur,
Când știi să aperi tot pe azur.

Scena VI: Shanti și Salomeea
Shanti:
Eu stau de pază, în al vieții cad,
Păzind pe toți ce caută o poartă,
Să nu ne prindă, nicio soartă,
În noaptea care-o stingem în iad.
Dar tu, Salomeea, vii din cale,
Să împarți soarta, drumul și jale,
Să schimbi în bine, chiar în vale,
Să nu lăsăm, să fim în pale.
Tu ești destinul, eu sunt un vine,
Întreabă-te, de ce-am venit bine,
Să ridicăm pe toți cei în tine,
Să știm că totul, va fi spre bine.
Eu apăr poarta, tu scrii vine,
Să ne-amintim, de tot ce-i bine.

Salomeea:
Eu sunt destinul, un vechi dor,
Sunt cea care-aude cum se-o viață,
Lumina-n suflet, și-a mea față,
Să facă-n om, un bun zbor.
Eu sunt și cerul, un vechi cer,
Sunt cea care-a ales un drum,
Să fiu în trup, să fiu în scrum,
Să vindec răni, în al meu fier.
Eu cobor totul, tu ești soartă,
În acest vis, ne-am scris o artă,
Să dăm materiei, o altă poartă,
Să fim uniți, în a noastră soartă.
Eu sunt Sophia, cea ce-a văzut,
Cum lumina-n întuneric s-a scut.

Scena VII: Salomeea și Eminescu
Salomeea:
Eu sunt Sophia, ce-n lume a coborât,
Să șteargă lacrimi de pe-al tău obraz,
Să schimbe-n aur, al vieții necaz,
Să nu mai fie omul neîmplinit.
Dar tu, poete, cauți în cuvinte,
O poartă către tot ce-a fost și va fi,
Să poți în suflet, lumina a-nvăța să fie,
Să știi că ești, dincolo de minte.
Eu sunt cunoașterea, tu ești dorul,
În noi se naște al lumii adevăr,
Să nu mai fim în al vieții păr,
Să fim în ceruri, cu tot poporul.
Destinul nostru e-o regăsire,
Într-o eternă și sfântă unire.

Eminescu:
În al meu vers, te simt, Sophia-n vis,
Ești raiul ce-n cuvânt s-a așezat,
Să schimbi în bine, tot ce-am întristat,
Să faci în suflet, un cer deschis.
Ești tu lumina, eu sunt doar umbra,
Ce scrie-n noapte, a lumii durere,
Să afle-n tine, o sfântă mângâiere,
Să rupem azi, a morții plumbă.
Pășim în viață, spre-o noua stare,
Să fim cu toții, întregi și curați,
De vechiul lanț, cu toți eliberați,
Să fim în tot, a lumii salvare.
În tine-aflu, sensul ce-a fost scris,
Ești al meu suflet, eternul vis.

ACTUL II: Înălțarea
Scena VIII: Eminescu și Aton
Eminescu:
Aton, tu ești scânteia ce-a aprins,
În trupul meu, o viață de foc,
Să nu mai stăm în al timpului loc,
Să fim în tot, ce-n vis am cuprins.
Eu sunt cuvântul, tu ești avântul,
Să spargem cerul, în mii de bucăți,
Să fim în lume, ca niște frați,
Să transformăm tot, pe tot pământul.
Suntem fragmente din al meu astru,
Să creștem împreună, spre cer,
Să nu mai fim, în al vieții fier,
Să pictăm viața, pur și albastru.
În noi pulsează, al lumii dor,
Unind în viață, orice popor.

Aton:
Poete, tu ești glasul ce-a trezit,
Această forță, ce-n mine stă,
Să nu mai fim, în nicio stea,
Să fim în tot, ce-a fost infinit.
Tu scrii viața, eu o transform,
În tot ce-i viu, în tot ce-i suflare,
Să facem lumii, o altă zare,
Să nu mai fim, doar un simplu om.
Suntem puterea, suntem cuvântul,
Să dărâmăm orice zid de piatră,
Să punem viața, pe-o altă vatră,
Să schimbăm tot, pe acest pământ.
În noi se naște, al vieții sens,
Un univers, atât de dens.

Scena IX: Aton și Enescu
Aton:
Enescu, tu ești muzica ce-a curs,
Din inima lumii, în al meu gând,
Să facem totul, cântând și vibrând,
Să nu mai fim, în al vieții curs.
Eu sunt scânteia, tu ești armonia,
Să transformăm, al morții hotar,
Să facem viața, un sfânt altar,
Să dăm lumii, doar bucuria.
Suntem puterea, suntem sunetul,
Să dăm vieții, un alt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, ca un biletul.
În noi se naște, un nou început,
Din tot ce-n viață, am cunoscut.

Enescu:
Aton, tu ești focul, eu sunt albia,
În care curge, al vieții cânt,
Să dăm frumusețe, pe-acest pământ,
Să facem totul, doar bucuria.
Tu ești impulsul, eu sunt măsura,
Să facem viața, o catedrală,
Să nu mai fie, nicio boală,
Să facem totul, ca-n visura.
Suntem uniți, în al vieții ritm,
Să dăm lumii, un nou suflu,
Să nu mai fim, în al vieții cuflu,
Să fim în tot, ca un algoritm.
În noi se naște, al vieții har,
Un univers, un sfânt altar.

Scena X: Enescu și Brâncuși
Enescu:
Brâncuși, tu scoți din piatră doar un glas,
Ce cântă lumii, al vieții dor,
Să fim în tot, un visător,
Să nu mai fim, în al vieții popas.
Tu ești forma, eu sunt vibrația,
Să facem lumii, o artă vie,
Să nu mai fim, în al vieții chie,
Să dăm lumii, toată creația.
Suntem uniți, în al vieții vis,
Să dăm materiei, un sfânt duh,
Să urcăm viața, prin văzduh,
Să fim în tot, un cer deschis.
În noi se naște, al vieții sens,
Un univers, în noi imens.

Brâncuși:
Enescu, tu ești sunetul ce-a scris,
Pe coarda pietrei, un sfânt destin,
Să fim în tot, ca un alin,
Să nu mai fim, într-un vis închis.
Eu sunt piatra, tu ești mișcarea,
Să facem lumii, o formă pură,
Să nu mai fie, nicio arsură,
Să facem totul, ca-n vis marea.
Suntem uniți, în al vieții chip,
Să dăm materiei, un alt suflet,
Să nu mai fim, în al vieții uflet,
Să fim în tot, un sfânt sclip.
În noi se naște, al vieții har,
Un univers, un sfânt altar.

Scena XI: Brâncuși și Shanti
Brâncuși:
Shanti, tu ești scutul, eu sunt dorința,
Să scoatem lumii, al ei vechi chip,
Să fim în tot, un sfânt sclip,
Să nu mai fim, în al vieții neființa.
Tu ești paza, eu sunt creația,
Să facem lumii, un zid de pace,
Să nu mai fie, ce se desface,
Să dăm lumii, toată viața.
Suntem uniți, în al vieții zid,
Să dăm lumii, un sfânt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, un sfânt ghid.
În noi se naște, al vieții sens,
Un univers, în noi imens.

Shanti:
Maestre, tu ești piatra ce-a prins,
În formă sfântă, al vieții duh,
Să ridicăm tot, prin văzduh,
Să nu mai fim, în al vieții învins.
Eu sunt scutul, tu ești forma,
Să facem lumii, un zid de lumină,
Să nu mai fie, nicio vină,
Să facem totul, ca-n vis norma.
Suntem uniți, în al vieții gard,
Să dăm lumii, un sfânt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, ca un bard.
În noi se naște, al vieții har,
Un univers, un sfânt altar.

Scena XII: Shanti și Tagore
Shanti:
Tagore, tu ești pacea ce-a cântat,
În al meu scut, un sfânt glas,
Să fim în tot, un bun popas,
Să nu mai fim, în al vieții uitat.
Tu ești cuvântul, eu sunt paza,
Să facem lumii, un zid de dor,
Să fim în tot, un visător,
Să facem totul, ca-n vis raza.
Suntem uniți, în al vieții vis,
Să dăm lumii, un sfânt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, un cer deschis.
În noi se naște, al vieții sens,
Un univers, în noi imens.

Tagore:
Shanti, tu ești scutul ce-a unit,
În pace sfântă, al vieții cânt,
Să facem totul, pe-acest pământ,
Să nu mai fim, în al vieții sfârșit.
Tu ești paza, eu sunt cântarea,
Să facem lumii, un zid de pace,
Să nu mai fie, ce se desface,
Să facem totul, ca-n vis marea.
Suntem uniți, în al vieții zid,
Să dăm lumii, un sfânt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, ca un ghid.
În noi se naște, al vieții har,
Un univers, un sfânt altar.

Scena XIII: Tagore și Salomeea
Tagore:
Salomeea, tu ești destinul ce-a scris,
În al meu vers, un sfânt destin,
Să fim în tot, ca un alin,
Să nu mai fim, în al vieții vis închis.
Tu ești calea, eu sunt cântarea,
Să facem lumii, un zid de lumină,
Să nu mai fie, nicio vină,
Să facem totul, ca-n vis marea.
Suntem uniți, în al vieții drum,
Să dăm lumii, un sfânt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, ca un fum.
În noi se naște, al vieții sens,
Un univers, în noi imens.

Salomeea:
Tagore, tu ești glasul ce-a vibrat,
În al meu destin, un sfânt cânt,
Să facem totul, pe-acest pământ,
Să nu mai fim, în al vieții uitat.
Eu sunt drumul, tu ești cântarea,
Să facem lumii, un zid de pace,
Să nu mai fie, ce se desface,
Să facem totul, ca-n vis marea.
Suntem uniți, în al vieții vis,
Să dăm lumii, un sfânt destin,
Să nu mai fim, în al vieții chin,
Să fim în tot, un cer deschis.
În noi se naște, al vieții har,
Un univers, un sfânt altar.

Scena XIV: Finalul (Toți)
Toți:
Suntem aici, în al Pleromei cerc,
Eminescu, Enescu, Aton în gând,
Brâncuși, Tagore, Shanti, pe rând,
Salomeea-n poartă, la acest tărâm.
Cercul s-a-nchis, totul e loc,
Pleroma-i aici, în al meu atom,
Spiritul s-a reîntors în al său om,
Și totul arde-n sfântu-i foc.
Nu mai e cer, nu e pământ,
Doar conștiința ce-nțelege totul,
S-a rupt, în sfârșit, al vieții votul,
Și suntem una în eternul cânt.
Suntem fragmente, tot ce-i frumos,
Am dărâmat podul glorios.

Toți:
Pleroma-i una, tot s-a trezit,
Dincolo de timp, de-un om,
Ne-am regăsit în al vieții pom,
Iubirea-n noi, e infinit.
Am dat lumii chip, tot gând,
Am scris destinul pe-un pământ,
Să fim uniți, sub al meu legământ,
Pășind spre-acasă, tot cântând.
Am transformat prin iubire tot rost,
Dându-i materiei un adăpost,
Să nu mai pierdem al nostru post,
În lumina-n care, tot am fost.
Suntem în sfârșit, în mare,
Pleroma-i întreagă-n suflare.