De câteva săptămâni, semnalele erau clare pentru oricine știa să le citească. Listele de vot se schimbau de la o zi la alta, discuțiile din culisele Parlamentului European deveniseră tot mai tensionate, iar în serile târzii din Strasbourg, printre pahare de vin și mese aglomerate, se vorbea deschis despre un scenariu pe care nimeni nu voia să și-l asume public: acordul Mercosur era pe punctul de a deraia.
Iar Comisia Europeană știa acest lucru.
Marți noaptea, în timp ce eurodeputații și consilierii lor umpleau barurile și braseriile orașului, soarta unui acord negociat timp de peste 25 de ani atârna de câteva voturi. Majoritatea pozițiilor erau deja fixate. Totul depindea de un mic grup de indeciși — acei parlamentari care nu se mișcă în funcție de strategii geopolitice, ci de calcule electorale naționale.
Când votul a venit, impactul a fost brutal. Cu o diferență de doar zece voturi, Parlamentul European a decis trimiterea acordului UE–Mercosur la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Ratificarea a fost înghețată pentru până la doi ani, iar unul dintre proiectele-fanion ale Comisiei, susținut personal de Ursula von der Leyen, a intrat într-un blocaj juridic cu puternică încărcătură politică.
Un eșec anunțat
În spatele ușilor închise, Comisia se pregătise deja pentru acest deznodământ. Oficialii monitorizaseră voturile eurodeputat cu eurodeputat, delegație cu delegație. Au fost telefoane, intervenții discrete, presiuni de partid și apeluri către capitale. Liderii grupurilor politice au încercat să disciplineze rândurile.
Nimic nu a funcționat.
Ceea ce a îngropat acordul Mercosur nu a fost o descoperire juridică de ultim moment și nici vreo problemă nouă în text. A fost politica internă — directă, implacabilă — care a străpuns consensul fragil construit la Bruxelles.
În multe state membre, protestele fermierilor, ascensiunea populismului și apropierea alegerilor au transformat Mercosur într-o vulnerabilitate politică. Sprijinirea acordului la Strasbourg devenise greu de justificat la București, Budapesta, Paris sau Varșovia. Iar în momentul decisiv, strategia comercială a Uniunii a pierdut în fața supraviețuirii politice naționale.
Voturile care au schimbat totul
Din punct de vedere aritmetic, înfrângerea a fost nemiloasă. O serie de răsturnări de poziție în ultimul moment — în special în rândul socialiștilor români și al dreptei ungare — au înclinat balanța. Parlamentari care ar fi trebuit să se abțină au votat, în cele din urmă, pentru trimiterea acordului la Curte.
În România, presiunea extremelor politice și tensiunile din agricultură au remodelat pozițiile în doar câteva săptămâni. În Ungaria, alegerile iminente și discursul premierului Viktor Orbán, care a prezentat Mercosur drept o amenințare la adresa fermierilor, au transformat votul într-un test de loialitate națională.
În alte părți ale Europei, fisurile din marile familii politice s-au adâncit. Coaliția centristă care susținuse reconfirmarea Ursulei von der Leyen — PPE, Socialiștii și Renew — a sprijinit oficial acordul. În realitate, numeroși membri ai acestor grupuri au ales alt drum.
De luni de zile, delegațiile irlandeze, franceze și poloneze se opuneau deschis. Conservatorii spanioli au ezitat sub presiunea Vox. Iar apelurile Germaniei pentru aplicarea provizorie a acordului s-au ciocnit frontal de poziția Parisului, care a denunțat orice ocolire a Parlamentului drept o „încălcare democratică”.
Partide împotriva propriilor membri
După vot, ședințele interne ale grupurilor politice s-au transformat în scene de confruntare. Au apărut acuzații, reproșuri și rupturi greu de reparat. Disciplina de partid, mândria instituțională și ideea de proiect european comun au fost puse sub semnul întrebării.
În PPE, mai multe delegații naționale au sfidat deschis conducerea, declanșând ceea ce un oficial a descris fără ocolișuri drept un „dezastru total”. În Renew Europe, eurodeputați francezi și irlandezi au fost criticați dur pentru încălcarea liniei de grup. Imaginea unor familii politice europene unite a fost serios zdruncinată.
În locul ei a apărut un Parlament fragmentat, traversat de linii de falie naționale, în care deciziile europene majore sunt tot mai greu de susținut colectiv.
O lecție dură pentru Bruxelles
Fiascoul Mercosur este mai mult decât o simplă amânare a unui acord comercial. Este un semnal de alarmă privind limitele influenței Bruxelles-ului într-o Europă dominată de campanii electorale permanente și presiuni interne crescânde.
Comisia a anticipat eșecul. A încercat să-l evite. Dar a subestimat forța politicii naționale atunci când aceasta intră în coliziune cu proiectele europene. În cele din urmă, nu incertitudinile juridice au blocat Mercosur, ci teama de electorat, protestele din stradă și narațiunile populiste care au prezentat comerțul liber drept o trădare a intereselor locale.
Pentru Uniunea Europeană, miza depășește cu mult acest acord. Încrederea dintre instituții s-a erodat, echilibrul interinstituțional a devenit instabil, iar întrebarea care plutește acum la Bruxelles este una incomodă, dar inevitabilă:
Dacă Uniunea nu reușește să ducă la capăt un acord negociat timp de un sfert de secol, cu sprijinul propriei conduceri, ce spune asta despre capacitatea sa de a acționa strategic într-o lume tot mai fragmentată?
Deocamdată, Mercosur rămâne suspendat. Iar Bruxelles-ul, rănit și divizat, este nevoit să accepte costul unui eșec pe care l-a văzut venind — dar pe care nu l-a putut opri.