Regele furnicilor zâmbi și scutură din cap.
„Ce altceva poți face?”
Uriașul pământ e ca un tort,
cu miezuri căzute și firimituri.
Încă avem milenii să ne bucurăm,
iar tu, cu inspirația ta fulgerătoare
și înțelepciunea ta explozivă,
o întoarcere rapidă
poate înghiți totul într-o singură dimineață.
Privește în jurul pustietății.
Inviti poate Suirenshi?
Și apoi, începând de la Henghe și satul Yangshao,
aproape de o piramidă,
aprind focul culturii Maya,
venind încet pe tot drumul, repetând reîncarnarea
cu pași rapizi.
Ascultă tobele războinicilor de teracotă,
dar și Jin Guan cu cămașa verde periază
colțul hainelor,
din Epoca Bronzului,
dinastia ornamentelor de jad din Cartea Cântecelor,
muzica de dans a templului Atene,
copita tragică a Romei antice.
Conform rimei, reîncarnare după reîncarnare,
prin Câmpia Chuci și malul Lisao,
a sosit cochet dinastiei Tang și Song.
La malul râului,
York și clopotele Parisului,
cu Cântarea Divină a lui Dante.
În cele din urmă, un roi de albine face miere,
o scenă cu muște care se luptă pentru sânge,
o nouă rundă de repetiții,
agitație, profit peste profit.
Uneori, întoarcerea la apus,
o lume care murmura singură.
La urma urmei, e greu să oprești fericirea
unei alte ceațe de pe mal.
Dragonul și tigrul se sperie și haosul,
furia luminii, nebunia apei,
dintr-odată o voce puternică
umple cerul.
Cine a predicat în vechime,
lumina nopții,
să moară și apoi să procreeze,
să dea lumea lui Yin,
cum să te plimbi prin lume?
Hai! Hai! Regele furnicilor are antene.
Mi-am frecat ochii tulburi,
privind în ochii lor:
„Mergi pe drumul tău.
Încă simțim acel os.
Pământul lui Dumnezeu are propria identitate.
Tu ești responsabil pentru tot felul de războaie.
Munca noastră este jertfa noastră pentru toate lucrurile pierdute.”
🌾 Cântărețul liric fără public
Sunt un cântăreț liric fără public.
Cântecele mele sunt pretutindeni,
strivite pe fața iernii,
apoi orbitoare în toate direcțiile.
Mulțimea fuge îngrozită.
Adesea visez —
un gard de bambus la țară,
colibe în iarbă uscată pe lângă râu.
Întins lângă fereastră
privesc înapoi la femeia fermecătoare de ieri,
simt vântul ridicându-se,
corzi subțiri, călător subțire,
poemul — o singurătate ce se masturbează
odată cu anotimpurile.
Siluita mea singuratică
poartă toate golurile metropolei,
mă întorc pe poteca spre sat,
nu mai tânjesc după vechile zile.
Sprijinit de un arbore de fier,
privesc —
albine fericite, un călugăriț, nisipul rostogolit
șușotesc între ele
ca niște pești pe plajă,
dând ochii peste cap în tăcere.
🍶 Amintirea vinului vechi și a ceaiului
Stăpâna de odinioară a casei a plecat.
N-ar putea să-și imagineze cine sunt acum,
nici râul prost,
care nu știe că nu sunt ca ceilalți,
cei deștepți ai pământului.
N-am nimic decât prostia mea.
Privesc clădirile de sticlă de peste râu —
cum să aduni o coșniță de pepite?
Să fii prieten cu aurul?
La ultima petrecere din satul meu natal
ea și-a împrumutat vin și țigări
ca să-mi spună adio.
Paharul era plin de amintiri.
Beam ceai, dar primeam beția,
cu umbrele trecutului.
Trebuie să ne obișnuim cu vremurile astea —
promisiuni, strângeri de mână, afaceri.
Frunzele galbene zboară în afara ferestrei,
sorbim ultima picătură de vin,
iar trecutul rămâne în paharul gol.
„Dacă vreodată…” — rămânea în aer.
Apoi ea a spus un nou sunet:
„Renunță la colibă,
râul oricum curge spre est.”
Am avut mereu atitudinea
de a vedea prin iluzii.
A doua zi, ca o femeie eroică,
a zburat peste Pacific,
fără ezitare.
🌸 Coliba veche și focul
Pe înserat, satul e un cuib gol.
Doar o fereastră singuratică
înconjurată de gardul de bambus.
Pe o parte e mormântul mamei mele —
mă sprijin de el,
vântul aduce regrete.
Când florile de păr împodobesc malul,
am și eu părul alb.
Țărănci în haine de lucru mă privesc
cu suspiciune și duioșie.
Poate mânecile-mi sunt pătate de crizanteme.
Atunci strig,
nervii mi se rup,
licuricii sar în toate părțile.
Îți ating fața în vis și urlu.
Apoi stau pe deal,
gonind puricii din colț,
buldozerul se teme să negocieze cu mine.
Mă dezbrac și gem,
scot alcoolul la apus,
îmi imaginez un foc refăcând coliba.
În acest sat vechi, bătut în cuie,
cerul ar fi roșu, roșu și strălucitor.
Rătăcesc prin pustiu,
adun pietre și crengi moarte,
ca un om preistoric,
le împodobesc cu brățări și perle colorate.
🐜 Procesiunea furnicilor
Dimineața devreme, m-au trezit copacii.
Coliba mea — dispărută.
Doar cenușă fumegândă.
Voiam să fug peste râu,
dar eram jos, iar casa sus pe mal.
„Unde e ea?”, mă întreb.
Picioarele mi-s înrădăcinate,
amețesc, mă așez.
E o dimineață frumoasă, bună de hoinărit.
Mii de furnici
cară oase de pește,
de toate mărimile, găurite,
ochi dați peste cap.
Vântul e plin de respirații amestecate —
țipete, gâfâituri, apoi tăcere.
Un convoi lent, solemn,
ca o gardă de onoare.
Privesc leneș furnicile,
întins în iarbă,
pierd nevoia de a gândi.
În față, grămezi de oase ordonate —
cadavre? resturi?
Un festin? O ciumă?
Regele furnicilor tace,
merge înainte.
☀️ Predica regelui furnicilor
În fruntea marșului,
regele furnicilor ridică privirea:
„Nu sunteți eroi.”
Deasupra, un Dumnezeu tăcut strălucește.
Lumina e supremă, pacea e beatitudine.
Toate viețile sunt fericite,
toate făpturile trebuie să fie recunoscătoare.
Lumina divină pătrunde —
botezul tuturor lucrurilor în pace.
Dar apoi, în noapte,
aud sunetul săbiilor.
Atacuri fulger, sânge,
lame care străpung piepturi de copii și părinți.
Lumina biruitoare
taie carnea fiecărui pământ,
reîmparte lumea.
Râurile lăudate devin hărți noi.
Ambiția de a topi din nou cele nouă cazane regale
se ridică în vântul sângelui.
Pământul e plin de siluete uriașe.
Pantere însângerate, elefanți fără trunchi,
fildeș sculptat în spațiu gol.
Cenușa, oasele, pietrișul — abandonate.
Totul joacă pentru râsul tău.
Tu, care râzi de încetineala noastră.
Furnicile duc o călugăriță,
dar e o goană nebună după vânt.
Elitele mereu conduc,
ca tine.
Mă privesc în gol, dau din cap.
Regele furnicilor râde din nou,
antenele ni se ating.
Vreau să mușc o țeavă de aur
și să dispar undeva.
Dar pământul — vast —
nu are un loc al meu.
Drumurile s-au șters,
pământul e o acțiune vândută anticipat.
Caverne goale, lumini lente clipesc.
E o tragedie care trebuia să se întâmple.
Frânturi de civilizație ca flori de sezon
nu pot susține ruinele.
Pereți prăbușiți de mii de ani,
pași tot mai greoi.
Nici timpul nu ajunge
să ne întoarcem.
Chiar și privirea înapoi e o fantomă.
Războaie străvechi, arte nobile,
forțe ale distrugerii și ale artei —
toate, acum, în epoca nucleară,
sunt doar demonstrații de măiestrie.
Bebeluși străpunși, ridicați spre cer,
plânsul lor devine cântec de munte.
De la triburile îndepărtate
până la lumea modernă,
același râu curge.
Sorgul copilăriei mele,
pădurile tăiate de lama râului.
Sânge care aprinde focuri de semnal.
Două maluri — ură, bombardament.
Civilizația distrusă într-o clipă.
Bombe atomice defilând prin aer.
Eroi și savanți planifică jocuri,
calculând moartea într-o ecuație.
Orașele — fiecare cu un pumnal la gât.
O bacterie e de-ajuns
să golească Pacificul.
Valuri ca niște gheare
se întind peste pustiu.
Chiar și Arca lui Noe
n-are unde ancora.
Un mistreț cu mască fuge,
râul curge doar pe traiectoria impusă.
Pădurea l-a uitat.
Se repede spre șoseaua goală.
Deasupra, stoluri albe de păsări —
ca praful,
ce nu se mai așază pe țărmul pustiu.
Litoralul e acoperit de măști albe.
🕯️ Regele furnicilor (epilog)
Regele furnicilor zâmbește și clatină din cap:
„Ce altceva mai poți face?
Pământul e un tort —
cu miezuri căzute și firimituri.
Noi mai avem milenii să ne bucurăm.
Tu, cu scânteia ta instantanee,
cu înțelepciunea exploziei,
înghiți totul într-o dimineață.”
„Privește de jur împrejurul pustietății,
îl chemi pe Suirenshi?
Pornești de la Henghe, din Yangshao,
aprinzi focul Maya,
asculți tobele războinicilor de teracotă,
atingi bronzul Atenei,
copitele Romei,
treci prin Tang, Song, York și Paris,
până la cântarea lui Dante.”
„Albine fac miere, muște sug sânge,
iar lumea repetă spectacolul profitului.
Dar dincolo de mal,
ceața fericirii persistă.
Dragonul și tigrul tremură,
apa și lumina se luptă,
iar o voce uriașă umple cerul:
moartea e doar începutul luminii.”
Regele furnicilor își mișcă antenele.
Îmi frec ochii.
„Mergi pe drumul tău”, spune.
„Noi vom gusta oasele.
Pământul lui Dumnezeu are chipul său.
Tu poți purta războaie,
noi vom munci —
întru jertfa lucrurilor pierdute.”