„Ultimul joc la Madou: Portretul unui arhitect al echilibrului european”

„Ultimul joc la Madou: Portretul unui arhitect al echilibrului european”
de Salomeea Romanescu


BRUXELLES — La etajele înalte ale Turnului Madou, acolo unde tăcerea e la fel de prețuită ca legile care o guvernează, biroul lui Olivier Guersent este acum gol. Doar un joc de societate uitat pe birou — Anti-Monopoly — amintește că, până de curând, aici locuia un om care a vegheat, timp de decenii, asupra echilibrului fragil dintre libertate economică și ordine justă.

Este cadoul său de rămas bun pentru comisarul european pentru concurență, Teresa Ribera. Un gest simplu, dar revelator: un simbol al spiritului de luptă, dar și al umorului fin pe care Guersent l-a păstrat, în ciuda deciziilor grele și a presiunilor constante.

„Ține spiritul viu”, i-a spus. Și cu asta, s-a închis un capitol de peste 30 de ani în slujba Uniunii Europene.


Un mecanic al motorului european

Guersent a numit Direcția Generală pentru Concurență — DG COMP — „Rolls-Royce-ul Comisiei Europene”. Nu pentru că ar fi opulentă sau vanitoasă, ci pentru că funcționează cu o finețe mecanică aproape perfectă, la capătul unei inginerii instituționale riguroase.

„Nu încercați să îmbunătățiți motorul sau să-i lustruiți forma. Doar… nu-l zgâriați.”

O lecție transmisă succesorului său, încă neanunțat. Într-o epocă în care liderii de mari companii șoptesc premierilor: „Am fi mai competitivi fără atâta concurență”, vocea lui Guersent a rămas fermă. A spune „nu” a fost adesea mai important decât a inova.


Trei decenii și un oraș adoptiv

Ajuns la Bruxelles în 1992, tânăr funcționar al Ministerului Economiei din Franța, Guersent intenționa să rămână doar doi ani. Dar apoi a întâlnit-o pe soția sa, olandeza care i-a schimbat planurile, și astfel s-a născut o poveste de viață scrisă în inima UE.

A urcat cu eleganță și rigoare scara administrativă, pendulând între posturi tehnice și roluri de consilier politic, inclusiv ca șef de cabinet pentru comisarul Michel Barnier. A devenit, fără să urmărească reflectoarele, unul dintre arhitecții tăcuți ai pieței unice europene.


Un final fără sfârșit

Nu va scrie romane. Cel mult, un tratat „foarte, foarte sec” de drept al concurenței, împreună cu prieteni de o viață: Jonathan Faull și Ali Nikpay. Dar, pentru moment, refuză categoric orice ofertă de consultanță sau angajament academic. Vrea un răgaz. Un spațiu gol între capitole.

„Am refuzat orice slujbă plătită. Vreau unul sau doi ani în care să fac exact ce îmi doresc.”

Ce își dorește? Timp în familie, călătorii, și grădinărit în Franța, unde visează la roșii perfecte, cultivate cu aceeași precizie cu care a păzit integritatea pieței europene.


Un om între reguli și rânduieli

Poate că Olivier Guersent nu va rămâne în istorie ca un revoluționar. Dar va rămâne, cu siguranță, ca gardianul unei idei simple și nobile: că piețele trebuie să fie libere, dar nu sălbatice, că puterea trebuie ținută în frâu, chiar și (sau mai ales) atunci când poartă costume scumpe și vorbește despre progres.

La plecare, nu a fost nici discurs grandios, nici ovații. Doar o cutie de joc pe birou și liniștea unui om care a știut când să plece.

Bruxelles-ul nu l-a învins. Bruxelles-ul l-a adoptat.
Și, în tăcerea Turnului Madou, cineva încă mai păstrează regulile jocului.

Leave a Reply

Recent Post