Uniunea Europeană, între umilință și realpolitik în fața lui Trump
După luni întregi de amenințări tarifare, tweeturi provocatoare și diviziuni interne tot mai adânci între capitalele europene, Uniunea Europeană a cedat. Într-o sală de bal fastuoasă din Scoția, Ursula von der Leyen și Donald Trump au semnat ceea ce a fost imediat proclamat „cel mai mare acord comercial încheiat vreodată”. În realitate, însă, acest „acord istoric” este un compromis dureros, care ridică semne grave de întrebare cu privire la forța și coerența proiectului european.
Concret, UE a acceptat tarife de 15% pentru majoritatea produselor exportate către Statele Unite, un pas uriaș înapoi față de ambiția inițială de „zero taxe, zero bariere”. Trump și-a obținut victoriile: promisiuni de achiziții masive de energie americană, echipamente militare și investiții europene în SUA estimate la sute de miliarde de dolari – investiții care, să nu uităm, nici măcar nu pot fi garantate de Bruxelles, fiind la discreția companiilor private.
În mod stânjenitor, președinta Comisiei Europene a mulțumit liderului american pentru un acord care lovește dur în industria europeană, în special în sectoarele auto, chimic și agricol. Mai mult, l-a numit „un negociator dificil, dar corect”, într-o scenă care părea desprinsă dintr-o piesă de teatru prost regizată. Atitudinea obedientă a Ursulei von der Leyen a fost percepută de mulți drept o capitulare politică mascată în diplomație pragmatică.
Desigur, există argumente în favoarea acordului. Un război comercial pe scară largă cu SUA ar fi avut consecințe grave pentru economiile europene, deja afectate de încetinirea creșterii și de efectele indirecte ale războiului din Ucraina. Comisarul pentru Comerț, Maroš Šefčovič, a spus clar: „Este mai bine decât un conflict comercial.” Poate. Dar la ce cost?
Este greu de crezut că acest acord va aduce stabilitatea dorită. Cu Trump, fiecare înțelegere este provizorie, fiecare angajament condiționat de capriciile sale electorale. Dacă Uniunea Europeană crede că a cumpărat pacea comercială cu o reducere temporară de tarife, s-ar putea trezi curând din nou la masa negocierilor – dar cu și mai puține atuuri.
Totodată, compromisul cu Washington scoate în evidență diviziunile din sânul UE. Lideri precum Emmanuel Macron, care cereau o poziție fermă și un front comun european, au ales tăcerea, în timp ce alții, precum Giorgia Meloni sau Friedrich Merz, au preferat stabilitatea cu orice preț. Între timp, vocea Europei de Est este iarăși marginalizată, deși economiile lor ar putea suferi disproporționat.
Și ca tabloul să fie complet, la orizont planează amenințarea unui veto al lui Viktor Orbán asupra viitorului buget european, în timp ce în Spania se adâncește un scandal de corupție cu implicații directe asupra guvernului socialist, iar în România, un ministru demisionează după ce recunoaște implicarea în fapte de mită. Pe acest fundal, slăbiciunea Bruxelles-ului devine mai mult decât o simplă gafă de negociere – devine simptomul unei crize de autoritate și de viziune politică.
Acordul cu SUA nu este o victorie. Este, în cel mai bun caz, o amânare a deznodământului. Uniunea Europeană trebuie să învețe din această umilință diplomatică și să regândească felul în care își apără interesele. Lumea de azi nu iartă indecizia, iar dacă UE nu își recapătă curajul, coerența și solidaritatea, riscă să devină spectatorul propriei sale irelevanțe.