Salomeea Romanescu

0.0. Introducere

0.1. Ipoteza de lucru şi scopul cercetării

Ipoteza de lucru se referă la faptul că influenţa Comunităţii Europene asupra Europei Centrale şi de Răsărit este una liniştitoare şi stabilizatoare fiind posibil ca şi în viitor influenţa să fie şi mai puternică în sensul amintit, singura condiţie constând în exprimarea unei voinţe comune politice de unificare şi mai ales să se pună accent pe coeziunea ei economică, socială şi teritorială.

Scopul referatului în structura de suprafaţă este materializat în următoarele obiective pe parcursul celor două capitole:

• de a arăta care sunt motivaţiile şi contextul internaţional care a determinat Europa Mediană şi Comunitatea Europeană să stabilească relaţii;

• de a defini acest spaţiu vulnerabil geopolitic al Europei mediane;

• de a arăta importanţa actorilor implicaţi în aceste raporturi;

• de a descrie principalele etape ale acestor raporturi, scoţând în evidenţă importanţa implicaţiilor aplicării Acordului European pentru Tările din Europa Centrală şi de Răsărit;

• de a examina critic relaţia suveranitate politică – integrare europeană şi a evalua astfel capacitatea Tărilor din Europa Centrală şi de Răsărit de a-şi defini şi prezerva interesul naţional în cadrul relaţiilor ei cu C.E. în contextul integrării europene şi al globalizării;

• de a scoate în evidenţă faptul că explicaţiile reflectiviste sunt mai interesate de istorie şi schimbare decât explicaţiile raţionaliste deşi primele par să aibe un timp defavorabil în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale deoarece integrarea europeană a fost dominată de abordarea raţionalistă.

0.2. Importanţa cercetării

Importanţa cercetării constă în principal în evidenţierea naturii asimetrice şi unilaterale a relaţiei dintre Tările din Europa Centrală şi de Răsărit şi C.E., în favoarea celei din urmă şi a consecinţelor acestui fapt pentru percepţia conform căreia integrarea ar fi avantajoasă tuturor noilor potenţiali membri.

Al doilea aspect important al referatului este modul original al abordării relaţiilor dintre C.E. şi T.E.C.R., abordare diferită de majoritatea studiilor academice anterioare. Toate aceste studii sunt “state-centric” orientate şi empirice. In România, nu există o cercetare care să fi fost consacrată implicaţiilor aplicării Acordului European în cadrul relaţiilor asimetrice dintre T.E.C.R. şi U.E. într-o perspectivă “actor-centric” a axei geopoliticii, printr-o evaluare comparativă a celor două abordări dominante de teoretizare: state-centric, cele raţionaliste şi actor-centric, explicaţiile reflectiviste fiind mai interesate de istorie şi schimbare decât explicaţiile raţionaliste deşi primele par să aibe un timp defavorabil în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale deoarece integrarea europeană a fost dominată de abordarea raţionalistă.

0.3. Intrebarea principală şi derivatele ei

Oare au reuşit şi vor reuşi Ţările din Europa Centrală şi de Răsărit să-şi identifice în detaliu şi să-şi prezerve interesul naţional pe parcursul raporturilor sale cu UE, în actualele condiţii interne şi internaţionale şi ţinând cont de poziţia sa asimetrică de putere şi de schimbarea axei geopoliticii în cadrul raporturilor sale cu CE?

Pentru a putea răspunde la această întrebare principală trebuie să ne punem alte întrebări secundare derivate din aceasta, după o metodă antică, Mayeutica lui Socrates, sau “arta de a pune întrebări”:

• Care este contextul internaţional care influenţează natura relaţiilor dintre T.E.C.R. şi C.E.?;

• De ce este interesată C.E. pentru extindere şi stabilirea de Relaţii cu România?;

• De ce sunt T.E.C.R. interesate a deveni membre ale C.E.?;

• Care este baza juridică a raporturilor dintre T.E.C.R. şi C.E. şi principalele etape ale acestora?;

• Implicaţiile aplicării Acordului European sunt în interesul T.E.C.R.?;

• Programele PHARE, ISPA şi SAPARD pot compensa efectele negative ale aplicării Acordului European?;

• Cadrul instituţional al raporturilor cu Comunitatea Europeană este unul inclusiv şi pentru societatea civilă din Europa mediană şi din Europa vestică într-o abordare a suveranităţi multinivel?;

• Care este schimbarea axei geopoliticii şi care sunt implicaţiile ei?;

• Există în prezent o entitate reprezentativă a societăţii civile?;

• Interesul societăţii civile este definit şi inclus în interesul societăţii politice, numai prin reprezentare indirectă?;

• Cine sunt apărătorii interesului societăţii civile în lipsa unei reprezentări directe individuale?;

• Statul reflectă numai interesele clasei politice dominante sau şi presiunile grupurilor anti-hegemonice?;

• Care este doctrina hegemonică la nivel European pe care se bazează strategia de extindere a CE şi cine sunt promotorii ei?;

• Când interesul privat va merge prea departe cine va fi avocatul interesului public?;

• Cine va fi vinovat de slăbirea statelor, în prezentarea mascată a tendinţei actuale europene de model “actor-centric” de suveranitate multietajată?;

• Există un cadru instituţional european democratic, în care să se negocieze o agendă comună a societăţii civile şi a societăţii politice, în perspectiva aplicării unui model de guvernare multinivel?;

• Se poate ajunge la o agendă comună a societăţii politice şi a societăţii civile în exerciţiul guvernării multietajate sau nu?;

• Vor putea “intelectualii radicali”, parte a societăţii civile europene şi internaţionale, să imagineze agenda unui “proiect – emancipator”sau “anti-hegemonic”, de definire şi armonizare a interesului naţional cu cel european al clasei politice pe de o parte şi a interesului naţional şi european al societăţii civile, pe de altă parte, în termeni neo-gramscieni?;

• Care ar putea fi valorile comune potenţiale, bază ale acestui “proiect emancipator”?;

• Care este direcţia în sistemul actual internaţional: de formare de
  blocuri – “polarity”, ori de “polarizare”?.

0.4. Perspectiva teoretică

Chiar şi “istoricii sunt teoreticieni chiar dacă ştiu acest lucru sau nu¹ deoarece “ştiinţele sociale ca şi teoriile au ca bază diferite valori”², iar pentru a scrie despre istoria raporturilor Comunităţii Europene cu TECR este nevoie de o perspectivă teoretică, care are ca bază anumite valori. Trebuie să fim mai atenţi la relaţia dintre cunoaştere şi putere şi la modul în care, în particular discursurile intelectuale dominante sunt legate de structura de putere. Astfel interguvernamentalismul poate să devină versiunea autorizată a ceea ce actorii executivi naţionali spun şi gândesc despre ceea ce fac. De asemenea neofuncţionalismul poate fi considerat o versiune autorizată, dacă scoatem în evidenţă legăturile care există între teoriile neofuncţionaliste şi strategiile încetăţenite în Planul Schuman şi toată metoda comunitară.

In concluzie, aşa cum spune Cox: “Teoria foloseşte întotdeauna cuiva sau pentru un anumit scop. Toate teoriile au o perspectivă, derivată dintr-o anumită poziţie în spaţiu şi timp, un spaţiu social şi politic specific. Lumea este văzută prin prisma unui punct de vedere definit în termeni de naţiune sau clasă socială, de dominaţie sau subordonare, putere în ascensiune sau în declin, sens al imobilităţii sau al crizei prezente, din experienţa trecută sau din speranţe sau aşteptări ale viitorului. Binenţeles cu cât teoriile sunt mai sofisticate cu atât mai mult îşi transcend propria perspectivă; dar perspectiva iniţială este întotdeauna conţinută în teorie şi este relevantă pentru explicaţiile sale. Nu există teorie care să divorţeze de un punct de plecare în timp şi spaţiu. Atunci când o teorie se prezintă prin ea însăşi, este mai important să o examinăm ca pe o ideologie”³.

Intrebarea este ce fel de perspectivă vom alege pentru a putea răspunde la întrebarea principală şi derivatele ei, îndeplinind cu succes scopurile propuse în referat.

Perspectiva tezei este una de istorie a relaţiilor internaţionale, şi anume, teoria critică reflectivistă. Abordarea teoretică aleasă pune împreună reflecţii din dezvoltarea Uniunii Europene şi evoluţia teoriei politicii internaţionale şi încearcă să contribuie la dezbaterea despre cum poate fi dezvoltat studiul relaţiilor internaţionale pentru a reflecta relaţia dintre teoria politică şi relaţiile internaţionale, legând aceste aspecte de studiul integrării europene⁴. Teoreticianul din domeniul politicii, David Held argumentează că: “de multă vreme preocupările din domeniile teoriei politice, economiei politice, relaţiilor internaţionale şi ale dreptului internaţional au fost ţinute separate cu urmări persistent dezamăgitoare. Iniţiative semnificative au fost semnalate pentru a reintegra elemente ale acestor discipline, dar mai rămâne mult de cuprins”⁵.

Chiar titlul capitolului reprezintă o provocarea ce derivă din faptul că o istorie contemporană nu se poate scrie, nu atît din cauză că unele mărturii preţioase sunt supuse “embargoului” de cel puţin trei decenii, sau dimpotrivă din cauza pletorei de informaţii care ne sileşte la o selecţie arbitrară ci pentru că mintea cea mai perspicace nu poate intui care din întâmplările prezente vor fi considerate evenimente in viitor. Este nevoie de o mare îndrăzneală pentru a alcătui un tot coerent din întocmirea unei cronici a întâmplărilor trăite.

1.0. Motivaţia Raporturilor Comunităţii Europene cu TECR

Moştenirea Europei Centrale şi de Răsărit este una extrem de vulneralbilă din punct de vedere geopolitic, iar ideea unităţii europene a avut forţa unui magnet pentru acestea, după căderea “cortinei de fier”. Spiritul de la Helsinki avea un vector unilateral, deoarece “cortina de fier” a fost ridicată de estici, nu şi de vestici, după opinia lui Bădescu: ”căderea cortinei de fier de pe faţada orientală şi ridicarea ei tactică pe faţada occidentală” şi astfel consecinţa acestei “ridicări unilaterale”de cortină a declanşat o nouă devastare patrimonială a Europei Răsăritene, după 1989.

Puterile Occidentale, pe de altă parte, s-au străduit să umple din nou vidul de putere care domnea în decursul celor cinci ani care fac obiectul capitolului nostru. In decurs de şaptezeci de ani deplasarea puterii şi influenţei în această regiune s-a produs mai întâi în favoarea Germaniei şi a Uniunii Sovietice, într-o primă fază şi într-o a doua fază, după 1989, în favoarea Comunităţii Europene şi a Alianţei Atlantice.

Politica C.E. către spaţiul Central şi Est European, în special decizia de a dezmembra COMECOM-ul ca şi bloc de comerţ şi de a-l înlocui cu relaţii bilaterale între ţări cu economii izolate şi în tranziţie şi giganticele forţe vestice a întărit poziţia de periferie a acestor ţări. Decizia de a stabili relaţii cu aceste ţări pe o bază individuală, mai degrabă decât un bloc, a servit să exacerbeze distanţa geografică dintre ţările fostului bloc Sovietic şi Comunitatea Europeană.

De asemenea dimensiunea culturală nu este de neglijat. Un mic nucleu de intelectuali dizidenţi recuză noţiunea de Europa de Est – simbol al acceptării de către occident a unei ordini impuse de către sovietici. Un aspect important pentru înţelegerea structurii de adâncime a cooperării Central-Europene, îl constituie faptul că pe fundalul resurecţiei spiritualităţii Central – Europene, se poate identifica o componentă neo-imperială, în care imaginea monarhiei austro-ungare beneficiază de culorile cele mai romantice. Cooperarea Central Europeană, de fapt, este o reflectare a “deziluziei” faţă de statele-naţiuni apărute de după primul război mondial. Opera politică a lui Clemeanceau, prin tratatele din 1919 şi 1920, reducea foarte mult Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, recreând Polonia, Cehia şi Jugoslavia, deci un număr de state mici, clientela Franţei împotriva Germaniei-pangermanice şi Rusiei comuniste. Anumite evenimenete din fosta Jugoslavie şi Cehia demonstrează intenţionalitatea politică a unor astfel de proiecte şi viziuni, care trece dincolo de aspectele simplei coordonări a ţărilor din zonă pentru integrare în Europa.

Proiectul German, pangermanismul paşnic este un mod de a ajunge la ţintă fără agresiune, când se referă la cultură, întoarcerea la teritoriile pierdute, Mitteleuropa dar şi o emancipare faţă de ceea ce era perceput ca o influenţă americană.

Contextul internaţional al stabilirii raporturilor Comunităţii Europene cu TECR, pe scurt, poate fi caracterizat prin două trăsături: una de integrare şi alta de localizare, într-un cuvânt “fragmegrare”, pentru a folosi un termen al cercetătorului J.Roseneau. Clasele economice majore devin organizate la scară globală pentru a-şi asigura dominaţia hegemonică, în timp ce grupurile dezavantajate sunt fragmentate după criterii ca naţionalitate, etnicitate, religie, clasă şi gen.

Acest context crează două tipuri de primejdii, unele interne şi altele externe. “Primejdia internă cea mai mare este confiscarea statului de către oligarhii şi astfel raţiunea sa naţională este blocată iar cea externă constă în dizolvarea statului în valurile uriaşe de interese stârnite de marele proces al Globalizării, statul se poate lăsa antrenat în aceste valuri de interese globale, încât în loc de a răspunde inerţial, el se adaugă forţei lor revoluţionare şi măreşte accelerarea procesului de globalizare”⁶. Astfel statul sprijină o ordine capitalistă, o categorie specială de relaţii de putere, organizate pe verticală, existente între grupuri sociale:

• Puterea afacerilor şi a comerţului asupra lucrătorilor;

• Puterea corporaţiilor multinaţionale asupra comunităţilor locale dependente faţă de locurile de muncă pe care le generează;

• Puterea speculanţilor financiari, investitorilor şi comercianţilor în comodităţi de bază;

• Puterea care este exercitată mai subtil prin diseminarea în societate a anumitor idei şi credinţe care sunt destinate pentru a legitima ordinea existentă.

Aceste tipuri de relaţii de putere care există între grupuri sociale confirmă presupunerile lui Richard Falk ”geoguvernarea va fi realizată prin coaliţia dintre marile puteri occidentale şi capitalul transnaţional prin amplasarea de manageri şi operaţii bancare…aceste state şi forţe ale pieţei cuceresc lumea în scopul reclamei, îndoctrinării şi administraţiei”⁷.

Capitolul de faţă doreşte să demonstreze faptul că ideea conform căreia numai echilibrul de forţe care să nu excludă pe nimeni este acela care va duce la menţinerea întotdeauna instabilă a păcii în zonă este depăşită deoarece: “Axa geopoliticii s-a schimbat din domeniul statului, balanţei de putere, stabilităţii, auto-apărarii, sferelor de influenţă şi alianţelor în domeniul preocupărilor “pieţei globale” cum sunt: competiţia, circulaţia capitalului, sursele capitalului, expansiunea comerţului, mecanismul de coordonare a pieţei muncii”⁸.

1.1. Principalii actori implicaţi şi importanţa lor în cadrul acestor raporturi

In analiza relaţiilor Comunităţii Europene cu Ţările din Europa Centrală şi de Răsărit trebuie să ţinem seama de trei principali actori, cu importanţă la fel de mare pentru evoluţia prezentă şi viitoare.

Primul actor din această relaţie este Comunitatea Europeană – acum Uniunea Europeană – care a reprezentat pentru ţările din Europa Centrală şi de Răsărit o speranţă şi un model social. “Reconcilierea franco-germană părea factice. Unii din Europa de Est o cred încă fragilă“ conchide Jean-Marie le Breton în cartea sa Europa Centrală şi Orientală între 1917 – 1990⁹. Suntem de acord cu ceea ce scoate domnia sa în evidenţă referitor la importanţa acestui actor pentru spaţiul studiat: “dezvoltarea aceastei entităţi a fost factorul cel mai dinamic cel mai puternic pentru Europa mediană de-a lungul celor cinci ani”¹⁰, şi mai ales cu importanta concluzie la care a ajuns excelenţa sa: “gradul de coeziune dintre Franţa şi Germania va fi factorul determinant în precizarea gradului de influenţare a Comunităţii asupra Europei Orientale, alături de cel dintre membrii cei mai occidentali ai Comunităţii Europene şi membrii ei mai centrali”¹¹.

Pentru moment, este cert că influenţa Comunităţii asupra Europei orientale este una liniştitoare şi stabilizatoare. Este posibil ca şi în viitor influenţa să fie şi mai puternică în sensul amintit, singura condiţie fiind exprimarea unei voinţe comune şi mai ales să se pună accent pe coeziunea ei economică, socială şi teritorială.

Al doilea actor, Alianţa Nord Atlantică, adică Statele Unite. Pentru Europa de Est şi Centrală marele învingător al războiului rece este Alianţa Nord Atlantică. Alianţa, puterea americană, a fost “licărirea de speranţă pentru aceste popoare traumatizate de dubla experienţă hitleristă şi stalinistă”¹², din spaţiul Europei Centrale şi de Răsărit. America mai mult decât Europa occidentală, este în stare să asigure securitatea. Cum va influenţa America acest spaţiu rămâne de văzut, direct sau indirect.

In ciuda problemelor cu care se confruntă Rusia, Europa mediană nu trebuie să neglijeze fosta superputere vecină, deoarce refluxul puterii ruse nu poate fi decât trecător într-o zonă în care frontierele orientale nu au fost stabile de-a lungul veacurilor.

Ţările din Europa mediană sunt conştiente de faptul că soarta lor va depinde de echilibrul care se va instala între marii parteneri.

Popoarele din aşa numită Europa mediană asteaptă ca Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii să le ajute financiar prin deschiderea uşilor acestora şi şi-au pus mari speranţe în aceste două entităţi pentru redresarea economică, prosperitatea lor şi securitatea lor, prin “mantia alianţei” aşa cum este prevăzut în articolul 5 al Tratatului de la Washington, care le-ar pune la adăpostul turbulenţelor care ar putea veni din partea Moscovei sau dinspre Est, cândva.

In ceea ce priveşte intrarea în Comunitatea Europeană, putem presupune că este deja rezolvată, dar ceea ce nu este sigur este faptul compatibilităţii pe termen lung şi mediu cu acele condiţii generale ale echilibrului din zonă, al jocului de forţe dintre aceşti trei mari actori, la care se adaugă şi Turcia, care fusese oarecum uitată, dar care “joacă rol de putere regională… de zid de apărare împotriva integrismului şiit iranian, la menţinerea în limitele sale a Irakului şi aduce în orientul mijlociu un element de stabilitate”¹³. Jocul de forţe dintre aceşti patru actori principali are potenţialitatea să dea naştere unui echilibru, cu o condiţie,” ca cei care se bucură de o trecătoare superioritate să aibe înţelepciunea să nu profite de ea”¹⁴.

Soarta regiunii va depinde în totalitate de voinţa celor interesaţi direct: grupul de la Vişegrad care reuneşte Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria, România, Bulgaria şi ex-Jugoslavia.

Priveliştea oferită de popoarele din acestă regiune în perioada 1989-1993, după trei ani din ieşirea din “groaznica hibernare”, nu este destul de încurajatoare, însă.

Cehoslovacia nu mai există, Cehii şi Slovacii s-au despărţit, prin bună înţelegere, dar nu este greu de prevăzut situaţia dificilă a Slovaciei şi slabirea puterilor cehe, faţă de vecinii lor.

În ciuda progreselor rapide înregistrate de Ungaria, ea rămâne o ţară frustrată datorită existenţei diasporei maghiare foarte numeroase, mai mult de o treime, iar acest lucru reprezintă o ameninţare atât pentru echilibrul intern al ţării cât şi pentru politica ei viitoare şi relaţiile cu vecinii.

Jugoslavia nu mai există, ea a fost dislocată, iar cazul ei reflectă “drama întregii regiuni”¹⁵.

România a ales calea inversă evoluţiilor vecinilor săi, din fericire. La Bucureşti situaţia nu este chiar cea mai proastă, dar revenirea la un echilibru intern încă nu s-a înfăptuit, deoarece locuitorii ei constată cu amărăciune că prea multe din speranţele lor nu s-au materializat. In acest climat de frustrare politicienii fără scrupule ar putea oferi soluţii care să nu-i facă bine.

Bulgaria îşi caută şi ea cu greu drumul, zbătându-se în lipsa de viziune, în vâltoarea greutăţilor economice şi a decepţiilor politice.

Polonia iese din comunism în condiţii mai bune decât cele pe care i le pregătiseră Tratatul de la Versailles şi cel de la Riga. Nu mai este îngreunată de minorităţi alogene, ieşirea la mare este mai extinsă, baza ei industrială este mai solidă şi mai largă decât între cele două războaie mondiale. “Dar geopolitica nu trebuie uitată. Va depinde de înţelepciunea conducătorilor ei şi de coeziunea ei naţională pentru ca ea să înceteze să mai fie hărţuită de germanism şi rusism. Desigur în momentul de faţă nu se vorbeşte despre diviziuni. Dar cine poate prevedea ce se poate întâmpla peste douăzeci de ani, sau peste cincizeci de ani?”¹⁶ conchide Jean-Marie le Breton.

Nu suntem de acord cu incitanta concluzie a excelenţei sale Jean-Marie le Breton: “Revoluţiile din 1989 au pus capăt acestei perioade de şaptezeci de ani în timpul căreia popoarele Europei orientale au fost jucăriile rivalităţilor de putere ale marilor lor vecini şi incapabile să-şi asume fiecare soarta”¹⁷. Această concluzie contrazice cele spuse ulterior de domnia sa: “Cazul Poloniei arată bine ce importanţă va continua să aibă geopolitica în europa orientală, binenînţeles îmbrăcând forme noi. Condiţiile generale s-au schimbat mult”¹⁸.

Pe lângă aceşti actori tradiţionali statali trebuie să ţinem seama şi de actorii nou apăruţi în sistemul internaţional: cum sunt multinaţionalii, actorii societăţii civile şi regiunile, care vor deveni în viitor importanţi actori.

Ceea ce este important în analiză este faptul că ca unitatea de analiză în relaţiile internaţionale sunt relaţiile dintre toţi aceşti actorii vechi şi noi, şi nu statul.

Înainte de a începe istorisirea relaţiilor dintre ţările din acest spaţiu european median şi Comunitatea Europeană, trebuie să ne punem mai întâi întrebarea pertinentă:

Care este justificarea tratării acestui spaţiu atât de eterogen împreună, spaţiu divers din punct de vedere al limbilor, religiilor, culturilor, cel al Europei Centrale şi de Est într-un singur referat, pornind de la analiza celor doi actori – entităţi, din titlul referatului?

Primul argument de suprafaţă ar fi cel al existenţei sistemului economico-social comunist ca şi element comun, în tot acest spaţiu, înainte de evenimentele din 1989-1990.

Dar dacă avem o privire istorică mai adâncă, putem distinge două teme largi recurente şi anume, dezvoltarea politică a regiunii şi interacţiunea sa cu Europa lărgită.

Înainte de a aborda cele două teme ar trebui să definim acest spaţiu al Europei mediane.

1.2. Definirea spaţiului Europei Centrale şi de Răsărit

Europa Centrală şi de Răsărit este mai uşor de definit prin ceea ce nu este decât prin ceea ce este. Este o arie fără limite geografice clar definite sau graniţe naturale şi din această cauză expusă valurilor succesive de migraţii de-a lungul secolelor. De cele mai multe ori este definită ca ţinuturile dintre, o zonă largă de frontieră dintre Rusia şi Germania, dintre Europa şi Asia, dintre Est şi Vest.

Ca rezultat al expunerii sale geopolitice, regiunea a fost vulnerabilă invaziei de către marile puteri din vest, est şi sud, fiind dependentă de acestea de-a lungul istoriei.

1.3. Dezvoltarea politică a regiunii şi interacţiunea sa cu Europa de Vest

Intre secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, când în vest se fondau statele moderne naţionale, Europa Centrală şi de Răsărit a căzut sub controlul largilor imperii multi-naţionale. Balcanii şi cea mai mare parte a Ungariei au fost cucerite de către Imperiul Otoman, şi de aceea izolată de vest într-o perioadă formativă a influenţei culturii renaşcentiste şi reformiste. Puterea Otomană a fost eliminată de către Ungaria la începutul secolului al XVII-lea, de către forţele Imperiului Hasburgic, după care Ungaria a căzut sub dominaţia Vienei. In acelaşi timp, Imperiul Ţarist de-a lungul secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea şi-a extins puterea pâna la Marea Neagră, în sud şi până la Marea Baltică în Nord. La sfârşitul secolului al XVII-lea Polonia a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria Habsburgică.

Diferitele imperii au promovat migraţia popoarelor regiunii pentru a căuta protecţie şi alte noi grupuri au fost aduse să guverneze administraţia locală, în locul lor, din capitalele imperiale. Stratificarea etnică a fost exploatată de către conducerea imperială. Provocările autorităţilor imperiale au fost depăşite prin strategia “divide et impera”, ale căror consecinţe mai sunt resimţite şi astăzi, in regiune.

Idealul statului naţiune, o ordine politică în care statul este responsabil către cetăţeni a fost arma intelectuală prin care s-a atacat o injustiţie socială reprezentată de privilegiile feudale şi tradiţiile conservatoare osificate. Problema a înflorit cu redefinirea statului ca şi reprezentant al naţiunii. In contextul francez, naţiunea a fost concepută ca întreaga populaţie care locuia pe teritoriul stabilit istoriceşte, o asociaţie liberă a cetăţenilor cu drepturi egale.

Transformarea imperiilor Europei Centrale şi de Răsărit a fost blocată nu numai de vechile regimuri dar şi de absenţa consensului asupra a cine este considerat cetăţean şi cine nu. Astfel principiul naţionalităţilor a început să acţioneze odată cu destrămarea imperiului Otoman, Rus şi Hasburgic şi treptat să ajungă la apogeu la sfâşitul primului Razboi Mondial. Noile state naţionale au trebuit să facă faţă multor provocări între cele două războaie mondiale. Moştenirea istorică şi problema endemică a vulnerabilităţii geopolitice nu a dispărut peste noapte.

După 1939, Europa Centrală şi de Răsărit a căzut prizoniera unei noi runde de cucerire imperială, mult mai brutală şi mai opresivă decât tot ceea ce a experimentat mai înainte. Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică a redesenat harta Europei prin împărţirea teritoriului între ele. Polonia a mai căzut încă o dată, împărţită între puterile rivale. Jugoslvia şi Cehoslovacia au fost dezmembrate. Ungaria a profitat de situaţie pentru a regâştiga teritoriile pierdute în sudul Slovaciei, nord-vestul României şi nordul Serbiei.

Pacea după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat înaintării trupelor sovietice în alianţă de această dată cu puterile occidentale. Continentul a fost divizat în două blocuri opuse şi Europa mediană a căzut din nou în centrul rivalităţilor superputerilor din Vest şi din Est. Comunismul a fost un import vestic, ceea ce s-a dovedit a fi un pol de atracţie pentru acest spaţiu, însă a fost o nouă formă de imperialism datorită “despotismului asiatic” prin care a fost impus din Est. Eşecul regimurilor comuniste de a asigura progresul social şi economic promis a expus şi mai mult fragilitatea acetui regim în regiune, ceea ce a explicat de ce au colapsat aşa de repede în 1989-1991.

Intoarcerea în Europa a acestor ţări din acest spaţiu capturează un fapt de viaţă esenţial în regiune şi anume: inseparabilitatea dimensiunii politicii interne şi externe în regiune. Comunitatea Europeană cu toate limitele sale s-a dovedit un model de piaţă în Vest, unde provocări similare au fost prezente după cel de – al doilea Război Mondial.

Democraţiile vestice sunt ele însele supuse provocărilor: dezafectare politică, fragmentare socială şi expunere la presiunea economică globală, iar acest lucru a dus la nesiguranţă. Presiunea economică globală nu poate fi o justificare pentru a repeta istoria din lumea a treia şi în Europa de Centrală şi de Răsărit, după cum recunoştea cercetătorul american Noam Chomski, la începutul anului 1990: “Lumea a treia trebuia să-şi îndeplinească funcţia de piaţă, sursă de materii prime şi de muncă ieftină. Se fac eforturi pentru a dirija Europa de Est în această direcţie”¹⁹.

Europa de Vest spre care Europa Centrală şi de Răsăriteană aspiră să se întoarcă, ea însăşi este în stadiu de flux şi acest lucru explică de ce liderii politici vestici încă nu au avut curajul şi voinţa necesară să coopereze în programe concertate şi durabile pentru a sprijini regimurile post-comuniste chiar dacă acest fel de ajutor este in interesul tuturor europenilor, deoarece se confruntă cu sarcina inerentă a construirii unui viitor comun.

Prăbuşirea comunismului, a favorizat destrămarea rapidă a structurilor bipolare ale “războiului rece”, dar se pare că războiul continuă sub alte forme şi cu alţi actori, iar acest spaţiu vulnerabil este expus din nou rivalităţilor marilor puteri aliate cu multinaţionalele în aşa numita “geoguvernabilitate”.

Perioada necesară ţărilor ex-comuniste să se integreze în democraţiile occidentale avansate este mai lungă decât s-a estimat de către analiştii politici.

Dacă, în mod firesc, începând cu 1989 s-au “instalat” în aceste societăţi o serie de rupturi: strategică, politică, economică, comercială şi dacă, la fel de firesc, referinţa la Vest devenea de acum înainte busolă de orientare, distanţa care separă cele două părţi ale Europei s-a sperat că va fi recuperată într-o perioadă de 10-12 ani. Astăzi, la o apreciabilă distanţă de 1989, în unele dintre aceste ţări echilibrul macroeconomic, condiţie a reluării creşterii este încă nesigur, iar schimbările instituţionale: privatizare, sistem bancar şi financiar au nevoie de timp pentru maturizare. Pe termen scurt, liberalismul economic este temperat de persistenţa unui important sector public care aşteptată cam demult să fie reformat, modernizat sau de lipsă de voinţă politică în a duce până la capăt reforma şi privatizarea în sectoare industriale fără perspectivă, sau a accelera privatizarea.

Şocul dezintegrării CAER-ului, a făcut ca inserţia economiilor răsăritene în schimburile internaţionale să fie ezitantă. Pe de o parte, capacitatea fiecărei ţări de a-şi stabiliza regimul economic intern a influenţat direct intrarea investiţiilor străine, pe de altă parte, recompunerea schimburilor europene a fost puternic influenţată de coerenţa liniilor strategice. Amploarea dificultăţilor nu a dus la scenarii catastrofice, dar nici nu s-a realizat vreun miracol asiatic de tipul “Noului Stat Industrial”.

In concluzie acest spaţiu a fost şi este unul vulnerabil din punct de vedere geopolitic fiind un magnet de atracţie pentru marile puteri dar şi el la rîndul lui a fost atras în permanenţă de ideile vestice cum sunt statul-naţiune, comunism, unitatea europeană, integrare europeană. Toate aceste idei au fost văzute ca antidot pentru această vulnerabilitate geopolitică. Dacă au avut efect sau nu aceste remedii rămâne de analizat, dar nu avem spaţiul necesar pentru a o face acum.

Singura soluţie pentru boala acestui spaţiu al Europei mediane şi al Europei întregi era o confederaţie democratică a popoarelor democrate, extirparea rigidei şi egoistei suveranităţi naţionale, cooperaerea paşnică dintre toate ţările pentru binele tuturor cetăţenilor.

2.0. Etapele Raporturilor C.E. cu T.E.C.R.

Iniţiativa stabilirii unor relaţii între Europa de Est şi Comunităţile aparţine acestora din urmă şi datează încă din 1972. Această iniţiativă a eşuat însă. O altă iniţiativă a Comunităţilor datează din noiembrie 1974 atunci când Comisia a propus un acord de comerţ cu fiecare membru european C.A.E.R.

Stabilirea relaţiilor oficiale dintre Comunităţile Europene şi Europa Centrală şi de Est, membre ale CAER, s-a realizat şi a fost pregătită de Declaraţia Comună din 25 iunie 1988. Aceste relaţii au fost stabilite începând cu vara anului 1988 şi au dus la deschiderea misiunilor diplomatice acreditate pe lângă Comisia Europeană, începând şi negocierile pentru închierea de acorduri comerciale şi de cooperare între Comunităţi şi ţările Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Ungaria a fost cea care a semnat primul acord de acest gen în decembrie 1988.

A devenit posibilă imaginea asupra întregii Europe, atunci când preşedintele Comisiei, Jacques Delors a vorbit în Parlamentul European, în ianuarie 1989, s-a referit la conceptul lui Gorbaciov “Casa Comună Europeană” spunând că “viziunea noastră e una de “sat european”, unde înţelegerea reciprocă ar domina, unde activităţile economice şi culturale se vor dezvolta într-o atmosferă de încredere … Iar dacă cineva mi-ar cere să descriu acel sat astăzi, aş vedea în el o casă numită “Comunitate Europeană”. Noi suntem constructorii ei sufleteşti, noi suntem activizatorii cheilor ei, noi suntem pregătiţi să deschidem uşile, să vorbim cu vecinii noştri.”

Delors avea în vedere un “sat european” alcătuit din diferite case cu Uniunea europeană în centru.

Începând chiar cu acel moment, ianuarie 1989, lucrurile s-au schimbat rapid şi profund în Europa: CE a negociat Acordurile Spaţiului Economic European cu ţările AELS şi Acordurile europene, la început cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, iar apoi cu Bulgaria şi România; URSS a încetat să existe, la fel şi organizaţia Pactului de la Varşovia şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc; Statele Baltice au devenit independente la fel ca şi Slovenia şi Croaţia, războiul civil din ex-Iugoslavia a consacrat Bosnia-Herţegovina.

Între timp, Comunitatea europeană a negociat Tratatul de la Maastricht care, după ratificare a contribuit la adâncirea procesului de integrare internă în UE, a făcut posibilă lărgirea de la 12 la 15. Construcţia europeană şi-a amendat rapid imaginea de la cea de “sat” cu o casă privilegiată, la una în care sistemul european este în creştere, permiţând o CE lărgită la 15 şi capabilă să includă ţările AELS, sau cele mai multe state est-europene şi din zona mediteraneană.

Înainte de 1989 URSS şi statele est-europene, cu excepţia României (1980), nu au recunoscut formal CE, chiar dacă existau relaţii comerciale. Lucrurile au început să se schimbe după ce Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 CE şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988 Acordul de comerţ şi cooperare comercială şi economică cu CE. Mai târziu au semnat acorduri comerciale şi de cooperare Polonia, URSS, Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria şi în final România (datorită unificării germane, Acordul cu RDG nu a devenit niciodată unul operativ).

“Declaraţia Comună semnată la 25 iunie 1988 între Comunităţile Europene şi CAER a deschis calea creării unor relaţii comerciale şi politice cu ţările Europei Centrale şi de Est“²⁰.

Urmare a acestei declaraţii au fost semnate acorduri comerciale şi de cooperare cu Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Bulgaria şi România. In 1992 au fost negociate astfel de acorduri şi cu ţările baltice şi Albania.

Aceste acorduri comerciale şi de cooperare economică urmăresc promovarea comerţului reciproc, cooperarea economică (în domeniul industriei, minelor, agriculturii, energiei, cercetării, mediului înconjurător, pregătirii profesionale, alte domenii de interes comun) şi stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări periodice.

A altă etapă a istoriei acestor relaţii, care a reprezentat şi o relansare a acestora a fost în vara anului 1989, la 14 iulie, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris al Grupului celor 7, atunci când s-a hotărât acordarea unui ajutor economic şi financiar Poloniei şi Ungariei.

Comisia Europeană a primit responsabilitatea coordonării acestui ajutor.

Polonia şi Ungaria au fost desemnate ca destinatare ale ajutorului nerambursabil acordat de cele 24 de ţări industrializate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare. In cadrul acestui ajutor acordat de G-24 Poloniei şi Ungariei, Comunităţile Europene şi-au dezvoltat propriul mecanism de ajutor prin Programul PHARE, Polonia şi Ungaria: Asistenţă pentru Reconstrucţia Economică.

Si alte state europene au mai beneficiat de Programul Phare: Albania, Bulgaria, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, plus fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Asistenţă din partea Programului PHARE este condiţionată de stabilitatea politică şi de angajamentul acestora faţă de idealurile democratice şi principiile economiei de piaţă. Programele de asistenţă se bazează pe o abordare descentralizată cu scopul satisfacerii nevoilor imediate ale unei economii în tranziţie şi sunt distribuite beneficiarilor în funcţie de anumite criterii, între care: produsul naţional brut, populaţie, starea reformei şi capacitatea de a absorbi asistenţa financiară.

De aici şi până la ideea trecerii de la Acordurile comerciale şi de cooperare la Acorduri de asociere, s-a scurs doar puţin timp.

2.1. Acordurile Europene (de Asociere)

În august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia în Acorduri Europene.

Intre 1991-1993 Comunităţile Europene au semnat Acorduri de Asociere Europene²¹ cu şase ţări din Europa Centrală şi de Est: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria.

Prevederile Acordurilor cu Polonia şi Ungaria au fost aplicate în 1994, iar cu celelalte patru ţări în 1995.

Aceste acorduri reprezintă mai mult decât acordurile de comerţ şi cooperare, ele oferă cadrul instituţional al dialogului politic. Cooperarea dintre cele două părţi este coordonată prin intermediul organismelor comune create conform celor stipulate în acordurile de asociere.

Acordurile prevăd orientarea graduală spre un comerţ reciproc liber. Indeplinirea acestui obiectiv este prevăzută a se realiza în mod asimetric. Acest lucru presupune deschiderea pieţei Uniunii înaintea pieţelor din ţările asociate.

Acordurile Europene (sau de Asociere) au inclus capitole pentru: dialogul politic; comerţul liber; cooperarea economică; cooperarea culturală; cooperarea financiară; instituţii ale asocierii. Ele au favorizat dialogul politic, au permis şi dezvoltarea graduală a spaţiilor de comerţ liber. Pentru produsele industriale au fost abolite tarife; s-au semnat protocoale speciale pentru agricultură, textile, cărbune şi oţel. Acordurile au inclus legislaţie anti-dumping şi asupra certificatelor de origine a produselor; legislaţie pentru mişcarea forţei de muncă, pentru organizaţii, servicii, capital şi politici competitive.

Semnarea Acordurilor Europene la sfârşitul anului 1991 a declanşat un lung proces de ratificare în cadrul celor 12 Parlamente ale statelor membre. Pentru Ungaria şi Polonia acest proces s-a încheiat exact doi ani mai târziu, pe 13 decembrie 1993. Acordul cu Cehoslovacia nu s-a ratificat datorită împărţirii paşnice la 1 ianuarie 1993 în două ţări: Cehia şi Slovacia.

Odată cu semnarea celor trei acorduri cu ţările din Grupul Visegrád²², atenţia Uniunii Europene s-a îndreptat înspre România şi Bulgaria, care de asemenea au iniţiat propriile programe de reformă. Acordul de asociere cu România a fost semnat la începutul lunii februarie, iar cel cu Bulgaria în martie 1993.

Decizia de a încheia Acorduri şi cu aceste două ţări a fost importantă căci a subliniat politica Comunităţii, de a oferi sprijin tuturor ţărilor din Centrul şi Răsăritul Europei care au demarat procesul reformelor. Fiecare ţară s-a bucurat de aceeaşi “primire” din partea Bruxelles-ului, şi fiecare şi-a stabilit propriul drum spre o integrare cât mai rapidă, care va depinde de progresele înregistrate. Pentru statele din fostul bloc Visegrád încheierea Acordurilor cu cele două ţări a însemnat sfârşitul parteneriatului special cu Comunitatea. Deciziile de a începe negocierile cu România şi Bulgaria au pregătit drumul viitoarelor acorduri cu cele trei State Baltice şi cu Slovenia.

2.2. Implicaţiile Acordurilor Europene pentru TECR

Datorită constrângerilor financiare pe termen scurt, guvernele succesive de după 1990 din spaţiul studiat au acordat prioritate relaţiilor cu instituţiile financiare internaţionale. Spre deosebire de relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, care au fost de natură contractuală cu abordări pe termen scurt, la doi ani după intrarea în vigoare a acordului de asociere, Uniunea Europeană a oferit un parteneriat pe termen scurt şi mediu cu obiective şi priorităţi clare.

Cu toate că acordurile cu cei trei parteneri conţin prevederi convergente, efectele lor asupra economiei şi bugetului au fost diferite: Banca Mondială şi FMI au pus accentul pe reducerea deficitului bugetar şi de cont curent, în timp ce Acordul European, prin angajamentele sale a implicat eforturi bugetare şi deficite comerciale. Implicaţiile acestui acord asupra economiei au fost sintetizate astfel de către Oana Mocanu şi Alina Voicu: “Angajamentele din Acordul de asociere la Uniunea Europeană au solicitat eforturi bugetare în domeniul armonizării legislaţiei cu cea europeană şi al creării de noi instituţii pentru punerea ei în aplicare. Ceea ce este foarte important de subliniat este faptul că prin aplicarea prevederilor Acordului European s-au generat, în mod constant deficite comerciale. Compensaţia acordată prin programul Phare şi programele bilaterale de asistenţă ale statelor membre ale Uniunii Europene n-au depăşit anual 0,5% din PIB”²³.

In plus Phare a finanţat agenţii de privatizare, astfel înfiinţând unităţi în diferite ministere ţintă, pe care le-a dotat cu personal din C.E, care a fost plătit la standarde europene. Au fost angajate firme vestice care să realizeze studii, chiar dacă existau şi firme locale capabile să facă astfel de studii. Dacă altfel de ajutoare acordate României au fost considerate împrumuturi, fondurile Phare au fost considerate grant-uri, deoarece o mare parte din fonduri s-au întors în companiile vestice.

Programul Phare în loc să fie un ajutor pentru modernizarea agriculturii, industriei şi protecţiei mediului, a fost un mijloc de transferare de informaţii către vest, asistând industria vestică să profite de procesul de privatizare şi oportunităţile de investiţii în est.

Phare reprezintă un bun exemplu al modului în care relaţiile dintre C.E. şi T.E.C.R. sunt puternic asimetrice în favoarea C.E.

Datorită “efectelor gradualizării excesive şi ulterior ale stagnării reformei structurale, agravate de puseurile inflaţioniste” România a fost vitregită “de posibilitatea valorificării de substanţă a asimetriei grilei tarifare din Acordul de asociere în relaţiile comerciale cu partenerii săi din Uniunea Europeană”, ţinând cont de faptul că “67% din comerţul exterior se realizează numai cu aceştia””²⁴.

3.0. Concluzii finale şi perspective

In concluzie trăsăturile care structurează raporturile dintre CE şi TECR în perioada studiată se înscriu în vechea paradigmă a dependenţei acestui spaţiu al Europei mediane de puterile exterioare lui, spaţiu care a fost şi este unul vulnerabil din punct de vedere geopolitic fiind un magnet de atracţie pentru marile puteri dar şi în faptul că el la rîndul lui a fost atras în pemanenţă de ideile vestice.

Singura soluţie pentru boala acestui spaţiu al Europei mediane şi al Europei întregi era o confederaţie democratică a popoarelor democrate.

Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, în perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent.

Popoarele din aşa numită Europă mediană aşteaptă ca Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii să le ajute financiar pentru redresarea economică, prosperitatea lor şi securitatea lor. In ceea ce priveşte intrarea în Comunitatea Europeană, putem presupune că este deja rezolvată deoarece C.E are interese economice deosebite pentru această zonă tampon deoarece democraţiile vestice sunt ele însele supuse provocărilor: dezafectare politică, fragmentare socială şi expunere la presiunea economică globală.

In acest sens se poate concluziona că C.E. a lucrat destul de subtil ca să protejeze piaţa sa internă, iar Acordurile Europene conţin bariere protecţioniste severe în detrimentul interesului naţional al T.E.C.R., deoarece pe parcursul negocierilor cu C.E. clasa politică s-a rezumat numai la aspectele tehnice ale negocierii acordurilor europene, fără să facă o analiză complexă a actualelor condiţii interne şi internaţionale, a motivaţiilor C.E. pentru extindere şi mai ales fără să înveţe “dansul” european pentru obţinerea consensului în problemele de interes naţional şi european, ţinând cont de poziţia sa asimetrică de putere şi de shimbarea produsă la nivel de axă geopolitică.

Implicaţiile aplicării Acordului European nu sunt în interesul T.E.C.R. iar Programele Phare nu pot compensa efectele negative ale aplicării Acordului European.

Motivaţia C.E. de a stabili relaţii cu aceste ţări pe o bază individuală, prin semnarea acordurilor individuale, mai degrabă decât un bloc, a servit să exacerbeze distanţa geografică dintre ţările fostului bloc Sovietic şi Comunitatea Europeană.

Cadrul instituţional al raporturilor cu Comunitatea Europeană nu este unul inclusiv şi pentru societatea civilă din Europa mediană şi din Europa vestică într-o abordare a suveranităţii multinivel. Unul dintre motive este lipsa existenţei în prezent a unei entităţi reprezentative a societăţii civile. Acest lucru demonstrează a doua parte a ipotezei noastre de lucru şi anume că proiectul extinderii CE, actualei UE, este un proiect politic de ambele părţi. Îndeplinirea acestei condiţii riscă să ducă la o fractură socială prin excluderea societăţii civile şi acest lucru reprezintă o gravă ameninţare pentru coeziunea economică şi socială a ei ce reprezenta cea de-a doua condiţie a influenţei paşnice în viitor a C.E. asupra acestui spaţiu.

Referatul a scos în evidenţă faptul că explicaţiile reflectiviste sunt mai interesate de istorie şi schimbare decât explicaţiile raţionaliste deşi primele par să aibe un timp defavorabil în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale deoarece integrarea europeană a fost dominată de abordarea raţionalistă.

Schimbarea cea mai importantă de care trebuie să ţinem seama în analiza relaţiilor dintre T.E.C.R şi C.E. este cea la nivel de “Axa geopoliticii, care s-a mutat din domeniul statului, balanţei de putere, stabilităţii, auto-apărarii, sferelor de influenţă şi alianţelor în domeniul preocupărilor “pieţei globale” cum sunt: competiţia, circulaţia capitalului, sursele capitalului, expansiunea comerţului, mecanismul de coordonare a Pieţii muncii”²⁵.

Astfel statul sprijină o ordine capitalistă, o categorie specială de relaţii de putere, organizate pe verticală, existente între grupuri sociale: puterea afacerilor şi a comerţului asupra lucrătorilor; puterea corporaţiilor multinaţionale asupra comunităţilor locale dependente faţă de locurile de muncă pe care le generează, puterea speculanţilor financiari, investitorilor şi comercianţilor în comodităţi de bază, puterea care este exercitată mai subtil prin diseminarea în societate a anumitor idei şi credinţe care sunt destinate pentru a legitima ordinea existentă.

Natura acestor tipuri de relaţii de putere care există între grupuri sociale confirmă presupunerile lui Richard Falk ”geoguvernarea va fi realizată prin coaliţia dintre marile puteri occidentale şi capitalul transnaţional, prin amplasarea de manageri şi operaţii bancare…aceste state şi forţe ale pieţei cuceresc lumea în scopul reclamei, îndoctrinării şi administraţiei”²⁶.

Referatul de faţă a demonstrat ca ideea conform careia numai echilibrul de forţe care să nu excludă nici un actor statal este acela care va duce la menţinerea întotdeauna instabilă a păcii în zonă este depăşită, deoarece trebuie să ţinem seama de alţi actori ai sistemului internaţional, care au devenit foarte puternici din punct de vedere economic: multinaţionalii şi societatea civilă. Fractura dintre societatea politică pe de o parte şi societatea civilă pe de altă parte va duce la neîndeplinirea principalului obiectiv al C.E , stipulat în articolul 2 al Tratatului de la Roma şi anume Coeziunea economică şi socială. Dacă nu vor exista preocupări pentru a suda această fractură este posibil ca influenţa C.E. asupra acestui spaţiu să fie una neliniştitoare în viitor.

Europa trebuie să devină Europa cetăţenilor şi nu a elitelor financiaro-economice şi politice. Societatea civilă ar trebui să aibe un rol în acest proces de apropiere a proiectului european de cetăţeni.

Mai rămân multe întrebări la care nu am reuşit să găsim un răspuns cum ar fi: Interesul societăţii civile este definit şi inclus în interesul societăţii politice, numai prin reprezentare indirectă? Cine sunt apărătorii interesului societăţii civile în lipsa unei reprezentări directe individuale? Statul reflectă numai interesele clasei politice dominante sau şi presiunile grupurilor anti-hegemonice? Când interesul privat va merge prea departe cine va fi avocatul interesului public? Cine va fi vinovat de slăbirea statelor, în prezentarea mascată a tendinţei actuale europene de model “actor-centric” de suveranitate multietajată? Există un cadru instituţional european democratic, în care să se negocieze o agendă comună a societăţii civile şi a societăţii politice, în perspectiva aplicării unui model de guvernare multinivel? Se poate ajunge la o agendă comună a societăţii politice şi a societăţii civile în exerciţiul exercitării guvernării multietajate sau nu? Vor putea “intelectualii radicali”, parte a societăţii civile europene şi internaţionale, să imagineze agenda unui
“proiect – emancipator” sau “anti-hegemonic”, de definire şi armonizare a interesului naţional cu cel European, al clasei politice pe de o parte şi a interesului naţional şi european al societăţii civile, pe de altă parte, în termeni neo-gramscieni? Care ar putea fi valorile comune ale unui astfel de proiect? Care este direcţia în sistemul actual internaţional: de formare de blocuri – “polarity”, ori de “polarizare”?

Toate aceste întrebări vor deschide noi direcţii de cercetare şi reflecţie.

A. BIBLIOGRAFIE CITATA

1. Adevărul, 14 II 1990, p.3

2. B., Rosamond, Theories of European Integration, London, 2000, p.195

3. C., Bjola, Orizonturi politice româneşti: suveranitate politică, integrare europeană şi alegeri europene, în Suveranitate Naţionala şi Integrare Europeană, Bucureşti, Polirom, 2002, p.90, p.102

4. C., Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI, Bucureşti, 1998, p. 6.

5. D., Held., Democracy and the Global Order, Stanford, CA: Stanford University Press, 1995, p. IX

6. European Council, Conclusions of the Presidency, Edinburgh, (December 1992) and European Commission (1993)

7. European Council, Conclusions of the Presidency, Essen, December 1994.

8. European Council, Conclusions of the Presidency, Lisbon, June 1992

9. F., Bradescu, Europa unită, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000, p. 12.

10. I., Bădescu, Etnoistorie, globalizare, integrare. Globalizare şi eshatologie, în Geopolitica Integrării Europene, Centrul de geopolitică şi antropologie vizuală, colectiv de autori, Universitatea din Bucureşti, 2002, p.157

11. Jean – Marie le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, traducere Micaela Slăvescu ed. Cavallioti, Bucureşti, 1996, p.284, p.285, p.286, p.288

12. Las Cases, Memorialul de Sfânta-Elena, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p.63, p.64

13. N., Marcu, Drept institutional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti , 2001, p. 6, p. 21, p. 33

14. N., Bălcescu, Opere IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. Zane, Editura Academiei, Bucureşti, p. 291-292.

15. N., Diaconu, Sistemul Internaţional al Uniunii Europene, Lumina Lex, Bucure,ti, 2001, p.241

16. O., Mocanu, A.Voicu, coord. N., Idu, Analiză comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la UE a statelor din Europa Centrală, Bucureşti 20 Martie 2001 p.47

17. Consiliului European de la Copenhaga, a se vedea: European Council, Conclusions of the Presidency, Copenhage, June 1993

18. R.,W., Cox, Social Forces, States and World Orders: Beyond International Relations, Millennium: Journal of International Studies, 1981, p. 182

19. R., Falk, On Humane Governance: Towards a Global Politics, University Park PA: The Pennsylvania State University Press, 1995, p.13

20. R., Munteanu, Drept European, Evolutie – Institutii, Ordine Juridica, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996, p. 18.

21. S., Romanescu, Perspectives on the Challenges and Opportunities of the European enlargement towards CEEC, capitolul 1, manuscris online al lucrării de master a autoarei acestui referat, Veneţia, Februarie 2003, p.8

22. W., Churchill, Al doilea razboi mondial, vol. II, Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 1998, p. 410

B. BIBLIOGRAFIE CONSULTATA

B.1. Surse primare

1. Acorduri Europene de Asociere, http://www.eu.int
2. Commission Discussion Paper: The Commission and Non-Governmental Organisations: Building a Stronger Partnership, ref.: COM(2000) 11 final

3. Commission on Global Governance, Our Global Neighbourhood, New York : Oxford University Press , 1995 Commission on Global Governance, Our Global Neighbourhood, New York : Oxford University Press , 1995, pp.2-3

4. Communication from the Commission, Second progress report on economic and social cohesion , Brussels, 30.01.2003COM(2003)/4, http://europe.org.ro/euroatlantic_club/,

5. ERT Enlargement Working Group chaired by Percy Barnevik, Research and analysis was provided by Heather Grabbe of the Centre for European Reform (CER) in London. The work was directed by Eric Vaes., May, 2001,

6. ERT report, How the business link to job creation, 1996, http://www.ert.be,

7. ERT, Enlargement Working Group chaired by Percy Barnevik, Research and analysis was provided by Heather Grabbe of the Centre for European Reform (CER) in London. The work was directed by Eric Vaes., May, 2001

8. ERT, Foundation for the Future of European Industry, Memorandum to EC Commission Davignon, mimec.1983

9. ERT, Opening up the business opportunities of EU enlargement, ERT Position paper and Analysis of the Economic Cost and Benefits of EU, http://www.ert.be

10. ERT, Reshaping Europe, A report from The European Round Table of Industrialists, Brussels, 1991

11. European Commission, First progress report on economic and social cohesion, COM (2002) 46 final of 30 January 2002.

12. European Commission, Growth, Competitiveness, Employment: The challenges and Ways Forward into the 21st Century. White Paper, Luxembourg, Office for Official Publications of the European Communities., 1994

13. European Commission, Second Report on Economic and Social Cohesion, COM (2001), 24 final of 31 January 2001.

14. European Commission, Strategy for Sustainability, Trade sustainability, World Summit on Sustainable development, Johanesbourg , 8 September, 2002,

15. European Commission, Towards the Enlarged Union, Strategy Paper and Report of the European Commission on the progress towards accession by each of the candidate countries {SEC (2002) 1400 – 1412}, Brussels, 9.10.2002 COM (2002) 700 final,

B.2. Surse secundare

B.2.1. Pubicaţii – Reviste

1. Booth, K., Security and Emancipation, “Review of International Studies”, 17, 1991, pp.313-326

2. Cerny, D., Globalization and other stories: the search for new paradigm of international relations, in “International Journal”, 2000

3. Cox, R., Civil Society at the Turn of Millenium: Prospects for an Alternative World Order,”Review of International Studies”, 1999

4. Devuyst, Y. Treaty reform in the EU: the Amsterdam Process,” Journal of European Public Policy”, 5(4), 1998

5. Economist, 27 June 1998

6. Eichengreen, B., Saving Europe’s automatic stabililisers, “National Institute Economic Review”, nr.159, 2002

7. Germain, R.D. and M. Kenny, Engaging Gramsci, International Relations Theory and the New Gramscians’, “Review of International Studies”, 1998

8. Holland, S., Squaring the Circle, “European Labour Forum”, Summer, 15, 1995, pp.12- 23

9. Kenneth Booth, Security and Emancipation, “Review of International Studies”, 17, 1991, pp.313-326;

10. Lerche, C. O. III, The conflicts of globalization, in “International Journal of Peace Studies”, Vol.3, No. 1, January 1998, pp. 7-11

11. Lerche, C.O.III, Economic Influence on Popular Disturbance in Nigeria, “Journal of Asian and African Studies XV”, 3-4, 1980

12. Lipietz, A., Social Europe the post Maastricht Challenge, “Review of International Political Economy”, vol.3, nr.3, 1996

13. Pollert, A., The transformation of Trade Unionism in the Capitalist and the Democratic Restructuring of the Czech Republic, “European Journal of Industrial Relations”, nr.3, 1997

14. Ritchie, M., Globalization vs. Globalism: Giving Internationalism a Bad Name, in “Conference trade- strategy”, 26 February, 1996

15. Scharpf, F., European Integration and welfare state, “Journal of European Public Policy”, 1977, vol.3, nr.2

16. Subrahmanyam, K., Alternative Security Doctrines, “Bulletin of Peace Proposals 21”, 1990

17. Van Apeldoorn, B. The Political Economy of Conflicting Capitalisms in the European Integration Process: A transnational perspective, RIES Research Paper, 31 November, 1996

18. Van Apeldoorn, B., European Unemployment and Trasnational Capitalist Class Strategy: The Rise of Neoliberal Competitivness Discourss, Paper prepared for the workshop The Political Economy of Europe Unemployment, 23-27 March, ECPR Joint Sessions of Workshops (University of Warwick) 1998

B.2.2. Cărţi

1. Albert, M., Capitalism versus Capitalism, New York, Four Walls Eight Windows, 1993

2. Avery, G. Cameron, F. The Enlargement of the European Union, Sheffield: Sheffield Academic Press,1998

3. Bell, J., and Mickiewicz, T., EU Accession and labour Markets in the Visegrad Countries, in K Henderson(ed) Back to Europe: Central and Eastern Europe and the European Union, London, UCL.Press, 1999,pp. 129-50

4. Bieler, A., Globalisation and the Enlargement of the European Union, Austrian and Swedish Social forces in the struggle over membership, Routledge, London and New York, 2000, pp.1-18, pp.138-165

5. Bieler, A., Morton A.D., Social forces in the Making of new Europe, The restructuring of European Social Relations in the Global Political Economy, 2001, pp.161-185

6. Booth, K., World Security: Challenges for a new Century, New York, St.Martin’s Press, 1994.

7. Burgess, M., Federalism and European Union: the building of Europe, 1950-2000, Routlegde, London, 2000

8. Ceglowski, J., Has Globalization created a Bordless World ? in Globalization and New Challenges of New Century, ED. Mattheuw Krain, Bloomington : Indiana University Press, 2000, pp.101-112

9. Christopher, L., Democracy in The European Union, Sheffield Academic Press, England, 1998

10. Cirtautas, A.M., In Pursuit of the Democratic Interest, The Institutionalization of Parties and Interest in Eastern Europe, in C.G.A. Bryand and E. Mokrzycki (ds) The New Great Transformation? Change and Continuity in Eastern Central Europe, London/New York, Routledge, 1994, pp.36-57

11. Clark, W. and R. Munn. Sustainable Development of the Biosphere. Cambridge: Cambridge University Press, 1986.

12. Colin, H. and David Marsh, Demystifying Globalization, 2000, Polis University of Birmingham

13. Cox, R., Approaches to World Order, Cambridge: Cambridge University Press, 1996, Chapter 6. For a historico-sociological approach

14. Cox, R., Global Restructuring: Making Sense of the Changing International Political Economy, in Richard Stubbs and Geoffrey R. D. Underhill (eds), Political Economy and the Changing Global Order, London: Macmillan, 1994

15. Cox, R., Gramsci Hegemony, and International Relations, An Essay in Method, Millenium, Londen, 1983

16. Curzon Price, V. Reintegrating Europe, Economic Aspects in the Enlargement of European Union: Issues and Strategies, London? New York: Routledge,1999

17. Curzon, P., Landau A. V. and G.Whitman, Richard The Enlargement of the European Union Issues and Strategies, Routledge, London, 1999

18. David, B. Dewitt, Introduction: The New Global Order and the Challenges of International Security’, in David Dewitt, David Haglund and John Kirton (eds), Building a New Global Order: Emerging Trends in International Security, Toronto: Oxford University Press, 1993

19. Dimitris N. Chryssochoou, Michael J. Tsinisizelis, Stelios Stavridis & Kostas Ifantis, Europe in Change, Geopolitical imperatives of system change order and security in post-Cold War Europe, Theory and reform in the European Union, Manchester University Press, 1999, New York

20. Eide, A. and Jan Helgesen, The future of Human rights protection in a changing world, Norwegian University Press, Oslo, 1991, pp.46-57

21. Epure, E., România într-o Uniune Europeană extinsă, Bucureşti, Tribuna Economică, 2002

22. Falk, R., On humane Governance, Toward a New Global Politics, A report to the World Worder Models Project, chapter 1, From Geopolitics to Humane Governance, The Pennsylvania State University Press, 1995

23. Falkner, G, E.U. Social Policy in the 1990’s: Towards a corporatist Policy Community, London, Routledge, 1999

24. Grabbe, L., Hughes and Becker, British and German Interests in EU Enlargement, The Royal Institute of International Affairs, London, New York, 2001

25. Graham, A., The impact of Globalization on National and International Security, Governance in a Globalizing World, Ed J.D. Donahue, Harrisonburg: Brookings Institution Press, 2000

26. Gramsci, A., Selection from the Prison Notebooks, ed. and trs Q. Hoare, London/ New York, Columbia University Press, 1971, pp.257-264

27. Gray, J., manuscris, After Social Democracy, London, Demos, 1996

28. Hay, C. and Marsh, D., Demystifying Globalization, Polis University of Birmingham, 1999, p.32

29. Henderson, K. (ed) Back to Europe: Central and Eastern Europe and the European Union, London: UCL Press,1999

30. Hix, S., The Political System of European Union, London. Macmillan, 1999

31. Hix, S., The Study of European Community: The Challenge to Comparative Politics, West European Politics, 1994, pp1-30

32. Hoffmann, Obstinate or Absolite, The fate of the Nation State and the case of Western Europe’, Daedalus 95, 1966

33. Kato, S., Salzburg Seminar on Environment and Diplomacy, September 3-10, 1994. Working Group on Sustainable Development. Manuscript on file at Salzburg Seminar, Salzburg Austria.

34. Khagram, S., James V.Riker, Katrin Sikkink, Restructuring World Politics, Transnational Social Movements, Networks and Norms, University of Minisota Press, Minneapolis, London, 316

35. Lacher, H., Embedded Liberalism, Disembedded Markets, Reconceptualising Pax-Americana, New Political Economy, 1999,pp.343-360

36. Lindberg, L.N The Political Dynamics of European Economic Integration, Stanford, Stanford University Press, 1963

37. Lloyd, Axworthy, Human Security and Global Governance: Puting people first in Global Governnace, V.1,issue 1, 2001

38. Maresceau, M. (ed), Enlarging the Europe Union: Relations between the EU and CEE, London, 1997

39. Mayhew, A. Recreating Europe, The European Union’s Policy Towards Central and Eastern Europe, Cambridge: Cambridge University Press. 1998

40. Meadows, D., et.al. Beyond the Limits. Post Mills, Vt: Chelsea Green Pub. Co., 1992

41. Murphy, C. N., International Organizations and Industrial Change, Cambridge Polity Press, 1994

42. Pearce, D. , Barbier, E., Markandya, A.. Sustainable Development and Cost- Benefit Analysis. London Environmental Economics Centre, Paper 88-01.

43. Preston, C., Enlargement and the Integration in the European Union, London/New Yor: Routledge,1997

44. Rhodes, M., The future of the Social Dimension: Labour Market regulation in Post-1992 Europe, Journal of Common Market Studies, 1992

45. Rosenau, J. N., Governance in the Twenty- first Century, «Global Governance », 1 , 1995

46. Said, A.A., Lerche, C.O.jr, C.O.Lerche III, chapter 7, Conflict and Conflict Resolution, Nature of Conflict, In Concepts of International Politics in Global Perspective, Englewood Cliffs N.J. Prentice Hall, 1995, pp.119-126

47. Sandholtz, Wayne and Stone Sweet, Alec European Integration and supranational governance Edited by, Oxford University Press 1998, New York

48. Sinai, M., The future of Global Governance, United States Institute of Peace, 1994

49. Tang, H., Winners and losers of EU Integration, Policy issues for Central and Eastern Europe, IBRD, World Bank, Washington, D.C.20433, 2000

50. Teague, P. European Public Policy, Economic Citizenship in the European Union, Employment relation in the new Europe, Routledge, 1999

51. Telo, M., European Union and New Regionalism, Brussels, PUB, 2001, pp.260- 266

52. Van Den Berg, D.J, Opening Address by the Secretary General of the Ministry of Foreign Affaires of the Netherlands, Report of the Conference Enlargement of the European Union with Central European Countries; Challenges and Constraints, The Hague, 17-18 March, 1995

53. Warleigh, Alex, Flexible Integration, Which Model for the European Union? Sheffield Academic Press, England, 2002

54. Weis, Th., Governance, Good Governance, and Global Governance : Conceptual and actual challenges, « Third World Quarterly », V 21, no 5, 2000, pp.795-814

55. World Commission on Environment and Development. Our Common Future. Oxford: Oxford University Press, 1987