Renașterea lirică a lui Dominique de Villepin în vremuri de furtună
Sub cerul plumburiu al unui Paris mereu agitat de idei, pasiuni și contradicții, o siluetă cunoscută revine, ca un personaj shakespearian ieșit dintr-o piesă pe care o credeam închisă: Dominique de Villepin. La 71 de ani, diplomat rafinat, poet al discursului politic și fost prim-ministru, acest aristocrat al gândirii pare hotărât să se întoarcă în arenă, nu cu pași de elefant, ci cu freamăt de condei și forța unui verb care încă arde.
Departe de a fi doar o relicvă a epocii Chirac, Villepin se transformă, în 2025, într-un oracol al nesiguranței globale. De la criticile aduse reacției Israelului în urma atacurilor din 7 octombrie 2023, până la intervențiile sale incisive despre haosul din Orientul Mijlociu și revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, vocea lui Villepin – când gravă, când poetică – își găsește din nou ecou în inima unei Franțe confuze.
Revenirea unui cavaler al cuvintelor
Apariția lui nu trece niciodată neobservată: înalt, cu părul argintiu și o prezență care pare decupată din romanele lui Balzac, Villepin a reapărut în lumina reflectoarelor nu prin scandal sau intrigă, ci prin forța ideilor. A lansat un newsletter, a deschis un cont de Instagram și a publicat un eseu în care invocă „spiritul de rezistență al poporului francez”. Nu vorbește doar, ci predică – cu o pasiune rar întâlnită în vremuri în care politica a devenit algoritmică și rece.
„Există o bătălie care trebuie dusă,” spune el cu un soi de melancolie eroică. „Și nu suntem mulți cei care o putem purta.”
Această frază nu e doar declarație. E chemare. E poezie înarmată.
Între trecut și viitor, cu fața spre Marele Necunoscut
Figura sa pare desprinsă din alt timp – un diplomat format în Venezuela, un spirit gaullist, un om al literaturii care a urcat la tribuna Națiunilor Unite în 2003 și a spus „non” războiului din Irak, într-un discurs devenit legendă. Astăzi, într-o lume în care tumultul geopolitic pare fără busolă, Villepin reapare ca o statuie vie a clarității într-un peisaj de ceață politică.
Și totuși, scopul revenirii sale rămâne neclar. Visează la Palatul Élysée? O neagă cu eleganță, dar și cu ambiguitate. „Nu spun că se deschide Marea Roșie, dar ceva se întâmplă,” lasă el să se înțeleagă, cu acel zâmbet misterios al omului care a învățat că în politică, ca și în poezie, uneori întrebarea e mai importantă decât răspunsul.
Între Trump, Gaza și Bruxelles- vocea care nu tace
Într-un Paris tulburat de crize, Villepin își continuă tiradele – de data aceasta nu împotriva lui Bush, ci a revenirii lui Trump. Critică lipsa de viziune a liderilor europeni, avertizează asupra tentației de a „potoli Moloch-ul” prin supunere și cere o Europă mai clară, mai fermă, mai îndrăzneață.
„Nu putem negocia cu spatele la zid,” spune el. Și din nou, nu vorbește doar despre diplomație. Ci despre identitate, despre curaj, despre un continent care pare să-și fi pierdut vocea.
Un rege fără regat?
De Villepin se bucură de o popularitate surprinzătoare. Într-un sondaj recent, l-a depășit pe Edouard Philippe și alți potențiali candidați. Dar în lumea concretă a alegerilor, carisma nu ține loc de mașină electorală. Partidul său de altădată, Les Républicains, e acum o umbră, iar scena politică este cucerită fie de centrismul calculat al lui Macron, fie de radicalismul galopant al extremei drepte.
Și totuși, există o fascinație. Poate pentru că Dominique de Villepin nu seamănă cu nimeni altcineva din politica actuală. Nu este un algoritm uman, nu este un produs de campanie, ci un amestec de erudiție, romantism și o neliniște aproape profetică.
Epilog deschis
Într-o cafenea discretă, sub cupola aurie a Invalizilor, Villepin vorbește. Nu ca un fost premier. Nici măcar ca un candidat. Ci ca un martor. Un martor care, spre deosebire de ceilalți, nu doar vede lumea care se schimbă, ci o înțelege în limba poeziei și a istoriei. Și poate tocmai de aceea, într-o epocă în care politica pare să fi uitat de frumusețea ideilor, vocea lui răsună din nou.
Un domn din altă epocă, într-o lume care nu mai știe ce să facă cu asemenea oameni. Dar care, poate tocmai de aceea, are nevoie de ei.