Actul II, Scena 3: Oglinda Entropiei (Dialog Eminescu – Aton)
Sonetul I (Eminescu către Aton)
Privesc spre discul tău de foc și aur,
O, Aton, rege peste lumi de gheață,
Tu pui în mișcare-a timpului viață,
Și-nchizi secunda într-un alb tezaur.

Dar văd spirala cum încet se frânge,
Prin entropia ce distruge sfere,
O oboseală-n fiece plăcere,
Și-un univers ce în sinea lui plânge.

Suntem doar cercuri prinse în derivă,
O mișcare ce se întoarce-n sine,
Căutând zadarnic sâmburi de mai bine,
Într-o ecuație mult prea tardivă.

Timpul e-o curbă ce mereu ne-nseamnă,
Și spre nimicul absolut ne cheamă.

Sonetul II (Aton către Eminescu)
Nu e distrugere, ci-i doar transformare,
Poete trist, ce plângi sub reci cetene,
Spirala mea prin galaxii și vene,
E algoritmul pentru regenerare.

Când un sistem se-ntoarce spre pierzare,
El nu dispare-n negrul cel abis,
Ci se reîntoarce în cel dintâi vis,
Schimbând entropia-n sfântă suflare.

Nimic nu piere, totul se repetă,
În holograma ce-o mențin activă,
O geometrie vie, inventivă,
Ce lasă-n urmă frica cea completă.

Moartea e doar o curbă ce se-ndoaie,
Să spele lumea de a ei funingine.

Actul II, Scena 7: Apoteoza (Marea Finală – Toți)
Sonetul I (Ultima Ariă a Spiritului)
Se-nchide cercul de foc și de piatră,
Cuvântul, Sunetul, Forma și Visul,
Se deschide în noi, sub noi, abisul,
Și steaua eternă în inimi ne latră.

Nu mai e moarte, nici timp, nici durere,
Suntem doar vibrația unei lumini,
Printre planete și printre grădini,
O nesfârșită și mută tăcere.

Brâncuși e pământul, Enescu e vântul,
Tagore e duhul, Eminescu-i cuvântul,
Iar Salomeea e masca de ceară,
Ce piere sub soare în ultima seară.

Suntem o singură notă-n univers,
Un singur rând dintr-un nesfârșit vers.

Sonetul II (Corul Final)
Rămâne doar arta să spună povestea,
A celor ce-au ars pentru un singur gând,
Ce-au mers peste ape și-au mers pe pământ,
Să ducă la stele spre inimi de vestea.

Iubirea e axa pe care se-nvârte,
Această mașină de umbre și har,
Nimic nu e trudă, nimic nu-i în zadar,
Cât timp din frumos mai avem părți și curte.

Închinăm un imn nemuririi din noi,
Dincolo de lupte, de pace, de război,
Spre zborul ce n-are aripi de carne,
Ci aripi de duh ce nu pot să se sfarme.

Cortina se lasă pe-un cer de oglindă,
Eternul în brațe începe să ne cuprindă.