OPUS MUNDI: SPIRALA UNITĂȚII
Dramă mistică în două acte

ACTUL I: GENEZA LUMINII (Rădăcinile)
Scena 1: Întâlnirea pe pragul Infinitului (India & România)
Sonetul I (Tagore către Eminescu):
În somnul serii, florile se-nclină,
Păstrând în ele taina de nespus,
Sub cerul pur ce arde spre apus,
Căutăm în suflet marea de lumină.
Tu, cel ce plângi sub teiul mohorât,
Vezi cum în Gange stelele coboară?
O lume moare, alta se înfiră,
Iar timpul pare-un nod de neputut.
Să scriem versul ce nu are moarte,
Din lutul ars și visul de mătase,
În temple vechi și-n recile popose,
Să fim aceeași filă-ntr-o altă carte.

Distih (Eminescu):
Lumina ta e-un răsărit de rugă,
A mea e-o umbră-n veșnică fugă.

Sonetul II (Eminescu către Tagore):
Din sferă rece, gândul meu te cheamă,
Să-mi spui de unde vine acest dor,
Un râu de foc, un singur trecător,
Ce-n marea liniștii se mai destramă.
Nu este floare, nici nu e cuvânt,
E doar o boală-a spațiului mut,
Căci tot ce-am vrut și tot ce am crezut,
S-a risipit ca pleava în pământ.
Dar tu aduci mireasma de santal,
Și-un zeu ce râde-n fiecare ram,
Eu stau la geamul lumii și-o destram,
Căutând scânteia-n ochiul de cristal.

Distih (Tagore):
Suntem doi sori în margini de genune,
Tăcerea noastră-i singura minune.

Scena 2: Ecoul Asirian sub Ziggurat
Sonetul I (Enescu chemând spiritele vechi):
O coardă vibrează-n nisipul fierbinte,
Asiria doarme sub pașii de lei,
În turnuri de piatră, sub grei epopei,
Se nasc armonii din adânci jurăminte.
E Oedip ce caută drumul spre casă,
Sau flautul sumer ce plânge în vânt?
Se-mbină sub stele cer și pământ,
Într-o țesătură de sunet și masă.
Arborele Vieții cu ramuri de fier,
Ne-nvață că muzica-i scară spre zei,
Suntem doar scântei în ai cerului ochi,
Purtând în viori un străvechi mister.

Distih:
Din lut babilonic s-a nãscut o notă,
Ce-nvârte a lumii imensă roată.

Scena 3: Pensula de Jad (China & Tao)
Sonetul I (Marele Maestru Chinez):
O singură linie, un cerc ce nu piere,
Pe mătasea albă un Tao s-a scris,
E tot ce e viu și e tot ce e vis,
O cale ce curge în mută tăcere.
Nu muntele stă, ci privirea-l ridică,
Din ceața de aur, din albul fractal,
Unitatea lumii e-un strop de cristal,
În care tot cerul se-nchide fără frică.
Suntem doar o tușă, un zbor de cocor,
Ce lasă o umbră pe munții de jad,
Să nu ne temem că frunzele cad,
Căci tot ce se pierde e-un singur izvor.

Distih:
Yin și cu Yang, într-un dans de mătase,
Sunt porțile lumii, prin ele s-ar trece.

ACTUL II: SACRIFICIUL FORMEI (Spirala Centrală)
Scena 1: Masa Tăcerii sub privirea lui Aton (Egipt & Brâncuși)
Sonetul I (Brâncuși către Aton):
Eu nu cioplesc în piatră, ci în zbor,
O pasăre ce n-are niciun trup,
Din lanțul greu al lumii să mă rup,
Să urc spre tine, mare Creator.
O, Aton, disc de aur fără pată,
Tu dai viață pietrei mele reci,
Prin poarta mea, cei vii au să mai treacă,
Spre-o liniște ce va dura pe veci.
Aici e masa, cerc fără de sfârșit,
Unde tăcerea are glas de sfinți,
Departe de-ale omului dorinți,
Un punct în spațiu, pur și infinit.

Distih (Aton):
Tu urci prin piatră, Eu cobor prin rază,
Eterna formă spiritul veghează.

Sonetul II (Salomeea către Brâncuși):
Voi vreți tăcere, eu vă cer un dans!
Din șapte văluri fac un univers,
Iar tu, Enescu, pune-mi-le-n vers,
Să simt în coarde-al sângelui avans.
Ce-mi pasă mie de coloana ta?
E rece, naltă, n-are pic de dor,
Eu sunt un foc, un demon călător,
Ce vrea și capul celui ce-o cânta.
Aton e orb, el vede doar ce-i drept,
Dar eu sunt curbă, patimă și os,
Nimic din ce e sfânt nu e frumos,
Dacă nu arde-un cuțit în piept.

Distih (Enescu):
Vioara plânge-n vălul tău de sânge,
Arta e focul ce pe noi ne strânge.

Scena 2: Calendarul de Smarald (Lumea Maiașă)
Sonetul I (Preotul Maiaș către Salomeea):
Sub pasul tău, pământul se-nvârtește,
Un ceas de granit în jungla de jad,
Unde imperii în haos se-abăt,
Iar șarpele penei în cer se trezește.
Salomeea, dansezi pe-o roată de timp,
Un Maya fractal ce nu are sfârșit,
Tot ce e formă e-n spirit zidit,
Și tot ce e om e un zeu fără nimb.
Ochiul lui Horus e-aici, pe perete,
Văzând cum te-nvârți în spirala de aur,
Nu ești o femeie, ești marele taur,
Ce frânge destinul în mii de sgete.

Distih:
Zero e cercul în care ne-am strâns,
Râsul e formă, dar timpul e plâns.

Scena 3: Aria Unității (Finalul – Toți pe Scenă)
Sonetul I (Sinteza religiilor – Corul):
Suntem un singur trunchi cu mii de ramuri,
Din Nil în Gange, din China-n Carpați,
Suntem aceiași frați înstrăinați,
Ce scriu aceeași carte-n mii de neamuri.
Religia e una, un soare central,
Ce-n slove de aur și-n mistic Kathak,
Învinge al lumii și-al morții atac,
Purtând spre lumină un suflet coral.
Egiptul ne-a dat Ankh-ul vieții eterne,
Maiașul ne-a spus că totul e-un zbor,
Suntem doar un cântec, un singur decor,
Ce-n fața spiralei în genunchi se-așterne.

Distih (Brâncuși & Enescu):
Coloana e axul, vioara e dorul,
În marea Unire se-nalță poporul.

Sonetul II (Ultima Notă de Sitar):
Se stinge lumina, tăcerea coboară,
Rămâne doar vibrația dintr-un fir,
Un strop de esență, un mistic potir,
În care-ntreaga lume se strecoară.
Nu mai e munte, nici templu, nici nume,
E doar o spirală ce-n gol s-a rotit,
Un vis de lumină ce s-a împlinit,
Dincolo de spațiu, dincolo de lume.
Sitarul vibrează o notă de-argint,
Să-nchidă poarta pe care-am venit,
Tot ce-a fost greu s-a făcut infinit,
Adevărul nu are nevoie de mint’.

Distih Final (Către Public):
Suntem scânteia ce-n cerc se-nvârtește,
Iar cine dansează, de moarte se-oprește.

[Cortina coboară în sunet de Sitar și clinchet de Ghungroo]