DANSUL VĂLURILOR
ACTUL I: GENEZA FORMEI ȘI A SUNETULUI
Scena 1: Pragul de Sus (Eminescu & Brâncuși)
Sonet I (Aria lui Eminescu – Visul)
În ceasul de taină când steaua răsare,
Visez la un spațiu de neguri și cânt,
Cu fruntea plecată spre vechiul pământ,
Simt setea de spații și mări fără hotare.

Sub bolta de gheață a gândului rece,
Cuvântul se naște din haos curat,
Un suflet pe ape de dor s-a purtat,
În timp ce secunda prin inima trece.

O, unde-i izvorul ce curge-n lumină?
Să-mi sting setea minții în albe ninsori,
Să zbor peste munți și deasupra de nori,
Cu mâna de vis spre a cerului vină.

Eternul e-o clipă ce-n noi se oprește,
Iar geniul mut prin tăcere vorbește.

Sonet II (Aria lui Brâncuși – Materia)
Dălta mi-e flămândă de piatră și soare,
Să scot din granit un zbor de mătase,
În formele simple, curate și trase,
Se-ascunde o lume în grea nemișcare.

Nu cioplesc o pasăre, ci însăși zborul,
O cale spre cer dintr-un bloc de tăceri,
Dincolo de astăzi și dincolo de ieri,
Unde se stinge și dorul și dorul.

Coloana urcă spre bolți infinite,
O scară de noduri în vânt rezemată,
O poartă de piatră cu viață dotată,
În linii de foc și de har șlefuite.

Pământul e greu, dar spiritul știe,
Că piatra e doar o tăcere vie.

Scena 2: Rapsodia de Argint (Enescu & Tagore)
Sonet I (Aria lui Enescu – Vioara)
Auzi cum vibrează pământul în strune?
E doina ce urcă din codri adânci,
Ecoul ce sapă în inimi de stânci,
Și taina pe care nici graiul n-o spune.

Un arcuș de foc peste inimi de ceară,
Transformă durerea în rugă și cânt,
Suntem doar o notă pe acest pământ,
O notă pierdută într-o lungă seară.

Muzica-i puntea spre lumi neumblate,
Unde lumina e sunet purificat,
Iar omul devine un zeu dezlegat,
De lanțuri de praf și de fapte păcate.

Vioara e trupul ce plânge și râde,
Când cerul sub arcuri de sunet se-nchide.

Sonet II (Aria lui Tagore – Înțelepciunea)
Din Gangele sfânt o lumină răsare,
E lotusul minții în floare deschis,
Un cântec de aur, un sacru vis,
Ce leagănă marea în marea cea mare.

Iubirea e floarea ce n-are apus,
În brațele tale, o, Mare Spirit,
Când eul de sine s-a dezmărginit,
Și ruga spre inimi de pace s-a dus.

Căutăm adevărul în flăcări și rouă,
Suntem un popas într-o lungă călătorie,
O urmă de pas pe o filă scriere,
O lume ce moare și-o lume e nouă.

Tăcerea e glasul prin care vorbești,
Când însuți în tot și în toate ești.

Scena 3: Umbra Salomeei (Salomeea & Eminescu)
Sonet I (Aria Salomeei – Ispita)
Pășesc peste umbre cu tălpi de mătase,
Aduc șapte văluri din sânge și vis,
Un iad ce se crede un rai promis,
Și focul ce arde în recile oase.

Vreau capul poetului pus pe tipsie,
Să-i sărut cuvântul rămas fără grai,
Să-i fur nemurirea din vechiul alai,
În dansul ce duce spre neagra robie.

Sunt luna ce mușcă din norii de seară,
Sunt pofta ce n-are un nume sau chip,
O urma de sânge pe un alb nisip,
O dulce și cruntă și veche povară.

Dansul meu frânge orice destin,
Prefăcând mierea în negru pelin.

Sonet II (Aria lui Eminescu – Refuzul)
Mă uit la oglinda din ochii tăi reci,
O, demon cu chip de zăpadă și foc,
Nu poți să mă prinzi în al tău joc,
Prin viața mea trece un drum de poteci.

Cuvântul meu nu-i un trofeu de tăcere,
Ci o rază ce vine din cerul cel sfânt,
Nu poți să-mi pui geniul în mormânt,
Chiar dacă mă arzi în a ta plăcere.

Rămâi în pustiul de pofte deșarte,
Eu caut lumina ce nu are sfârșit,
Un gând ce de moarte s-a despărțit,
Și viața ce trece dincolo de moarte.

Iubirea mea-i stea, a ta e doar humă,
A mea e lumină, a ta e doar spumă.

Scena 4: Dialogul Elementelor (Brâncuși & Tagore)
Sonet I (Aria lui Brâncuși – Esența Pietrei)
Piatra nu-i oarbă, ci plină de ochi,
Ce cată spre centrul lumii, tăcuți,
Spre zeii pe care i-am fost necunoscuți,
Spre ruga ce scapă de vechi deochi.

Oul e formă și e început,
În el stă ascuns tot ce va să fie,
O sferă de har, o albă solie,
Din care tăcerea s-a tot născut.

Nu e materie, e doar o idee,
Ce prinde contur sub loviri de ciocan,
Zburând peste timp, peste vechiul ocean,
Ca o scânteie în neagra scânteie.

Forma e calea, dar duhul e ținta,
Când mâna cioplește și tace voința.

Sonet II (Aria lui Tagore – Rugăciunea Împietrită)
Văd în granitul tău sfânta odihnă,
O mantră ce-a prins o formă de nea,
Cum doarme în piatră chiar inima mea,
Găsind în tăcere o veche tihnă.

Din Răsărit vin cu dorul de Tot,
Să caut în Vest picătura de har,
Să punem pe-al artei comunul altar,
Tot ce cu mintea să prindem nu pot.

Piatra e rugă și zbor încremenit,
O punte de har între cer și pământ,
Unde se pierde al gurii cuvânt,
În Absolutul cel nemărginit.

Suntem două maluri pe-același râu sfânt,
Ce poartă spre mare un singur avânt.

Scena 5: Concertul Tăcerii (Enescu & Salomeea)
Sonet I (Aria Salomeei – Ritmul Sălbatic)
Sângele-mi cântă în ritm de tambur,
Te chem în vîrtejul de patimi și foc,
Să pierzi al tău suflet în cruntul meu joc,
Sub cerul ce arde, de patimă pur.

Muzica ta e prea rece, maestre,
Cobor-o în trup, în dorință, în chin,
Să bem împreună cel mai negru vin,
Să spargem a minții zidite ferestre.

Dansul e muzică prinsă în carne,
O coardă ce tremură-n febră și dor,
Un strigăt de fiară, un zbor fără spor,
Ce vrea peste tine tot iadul să-l toarne.

Auzi cum pulsează sub pașii mei glia?
Eu sunt dorința, eu sunt nebunia.

Sonet II (Aria lui Enescu – Ordinea Divină)
Sunetul tău e un haos pierdut,
Eu pun peste el o armonie de fier,
O scară de note ce urcă la cer,
Din tot ce în tine e doar un trecut.

Matematica sfântă în strune o pun,
Să-nvăț sălbăticia să meargă în pas,
Din zgomotul tău, doar un vis a rămas,
Un vis ce se pleacă la domnul cel bun.

Nu trupul dictează, ci spiritul clar,
Ce-așază în rânduri a lumii durere,
Transformă impulsul în pură tăcere,
Și focul tău oarb în lumină și har.

Dansul tău este acum o simfonie,
Supusă pe veci la a mea pecie.

Scena 6: Luceafărul și Lotusul (Eminescu & Tagore)
Sonet I (Aria lui Eminescu – Hyperion)
Sunt nemuritor și sunt rece, prietene,
Privesc către lume dintr-un punct fix,
Ca un bătrân Phoenix născut din stix,
Purtând pe frunte eternele cetene.

Singurătatea e prețul plătit,
Pentru lumina ce nu are apus,
Când tot ce e omenesc s-a tot dus,
Și-n hăul de stele s-a rătăcit.

Nu cer fericire, căci nu am cui cere,
Sunt raza ce cade pe mări de argint,
Un adevăr care nu știe să mint,
O veșnică și înghețată tăcere.

Lumea e-un teatru de umbre trecătoare,
Iar eu sunt privirea ce nu are moarte.

Sonet II (Aria lui Tagore – Atman/Sufletul Universal)
În recea ta sferă văd marea iubire,
Căci gheața e apă ce s-a recules,
În tot ce e tainic și fără înțeles,
Găsim a totului sfântă unire.

Sufletul lumii e-un lotus de foc,
Ce crește în inima fiecărui om,
Din rădăcină de vechi și sfânt pom,
Purtându-ne tuturor dorul în joc.

Nu ești singur în hăul stelar,
Ci ești pretutindeni în fiece floare,
O parte din marea și sfânta suflare,
Ce curge prin noi ca un veșnic dar.

Pacea supremă e-n tine, poete,
Ca apa ce stinge eternele sete.

Scena 7: Oul și Sfera (Brâncuși & Enescu)
Sonet I (Aria lui Brâncuși – Începutul Lumii)
Priviți acest Ou, e centrul curat,
Esența ce n-are nici margini, nici chip,
Scăpată de praf și de vechiul nisip,
O formă în care chiar Domnul a stat.

E curba perfectă, e somnul de duh,
O lume întreagă ce stă să se nască,
Fără de carne și fără de mască,
Plutind în al minții etern viu văzduh.

Nu e sculptură, e punct de plecare,
Spre tot ce e sferă, spre tot ce e sferă,
O albă și mută și sfântă himeră,
Ce-aduce în haos o mare mirare.

Piatra devine un gând de lumină,
Când forma e pură și n-are nicio vină.

Sonet II (Aria lui Enescu – Frecvența Creației)
Eu dau acestui Ou un sunet de sferă,
O notă fundamentală și joasă,
Ce face materia să fie aleasă,
Și alungă din ea orice neagră eroare.

Vibrația urcă din miez de pământ,
Se-nvârte în jurul acestui alb semn,
Ca un ecou într-un suflet de lemn,
Purtat pe aripi de har și de vânt.

Suntem în centrul genezei acum,
Unde și forma și nota se unesc,
Într-un singur gând și un imn românesc,
Ce lasă în urmă al timpului scrum.

Oul și Sfera, sunet și piatră,
Sunt focul ce-n inimi de geniu se vatră.

ACTUL II: DANSUL ETERNITĂȚII
Scena 1: Cele Șapte Văluri (Salomeea Solo – Aria de Aur)
Sonet I (Vălul 1-4)
Desfac primul văl peste ochii lumii,
E vălul ce-ascunde frica de moarte,
O lume ce scrie în vechile căarte,
Și se pierde în aburul negru al humii.

Al doilea e mândria, al treilea-i dorul,
Iar al patrulea-i setea de aur și sânge,
Când inima-n piept de durere se frânge,
Și spiritul caută-n zadar ajutorul.

Râd de profeți și de sfinți în pustie,
Sub tălpi zdrobesc coroane de regi,
În legi ce sunt scrise să nu le înțelegi,
Vă chem la o oarbă și lungă beție.

Vălul se lasă, lumina se stinge,
Iar cel ce mă vede, cu moartea se ninge.

Sonet II (Vălul 5-7)
Al cincilea văl e uitarea de sine,
Al șaselea-i ura ce arde curat,
Iar ultimul văl e cel mai blestemat,
E liniștea care prin noapte ne vine.

Rămân goală-n fața eternei oglinzi,
O jertfă a poftei ce n-are hotar,
Sunt cupa de venin și sfântul altar,
O flacără vie pe care n-o prinzi.

Vreau capul lumii, nu doar al unui om,
Să tai din rădăcină al vieții pom,
Să fiu singurul sens în acest regat,
Unde nimicul e-n tron așezat.

Dar dansul se frânge în plină lumină,
Când cerul mă cheamă să-mi cer a mea vină.

Scena 2: Rugăciunea de Piatră (Brâncuși & Tagore)
Sonet I (Aria lui Brâncuși – Masa Tăcerii)
Așez această Masă în prag de tăcere,
Să stea în jurul ei cei ce nu mai vorbesc,
Cei ce în duh și în piatră trăiesc,
Scăpați de a lumii deșartă putere.

Douăsprezece scaune, timpul oprit,
O clepsidră de piatră ce nu mai măsoară,
Nicio secundă din ultima seară,
Ci doar un prezent ce s-a tot infinit.

Vino, Tagore, să sfințim acest loc,
Unde materia tace și ascultă,
O rugă adâncă și-o liniște multă,
Ce curăță spiritul nostru de foc.

Nu e ispită ce piatra s-o miște,
Când timpul a-nceput în noi să se-nchiste.

Sonet II (Aria lui Tagore – Mantra Tăcerii)
Om Shanti, Shanti, pacea e-aici,
La masa de piatră a marelui mut,
Unde și spiritul e-un nou început,
Iar formele par niște umbre mici.

Sfințesc acest prag cu miros de mosc,
Cu gândul ce zboară spre marea de stele,
Departe de pofte și fapte de rele,
Pe care în dansul tău, Salomee, le cunosc.

Tăcerea creatoare e singurul scut,
În fața ispitei ce-n lume se-arată,
O inimă pură și nespulberată,
Ce-n marea lumină s-a tot petrecut.

Piatra e rugă, tăcerea e cânt,
Suntem eliberați de acest pământ.

Scena 3: Simfonia Oedip (Enescu & Eminescu)
Sonet I (Aria lui Enescu – Tragicul)
Auzi destinul cum bate la poartă?
În note grave de chin și de jale,
Cum Oedip se pierde pe vechile cale,
Purtându-și în suflet a ochilor soartă.

Muzica sapă în muntele negru,
Să afle de ce suferința e lege,
De ce omul simplu și marele rege,
Sunt praf într-un univers neintegru.

Dar dincolo de tragicul sunet amar,
Există o rază de har și lumină,
Ce spală a lumii întreagă vină,
Și schimbă blestemul în sfintele dar.

Arta e calea de-a învinge destinul,
Transformând în nectar tot pelinul.

Sonet II (Aria lui Eminescu – Nirvana)
Nu cred în zei, nici în a lor putere,
Ci în repaosul cel fără de sfârșit,
Acolo unde totul a pierit,
Și s-a pierdut în neagra tăcere.

Să scapi de-a existenței grea durere,
Să fii de tine însuți dezlipit,
Un spirit care n-a mai răsărit,
În marea și eterna nevedere.

Căci viața e o clipă de eroare,
Un vis al unui haos obosit,
Ce-n propriul său cerc s-a rătăcit,
Cătând o imposibilă scăpare.

Mai bine umbră-n noaptea absolută,
Decât o stea de soartă bătută.

Scena 4: Masa Tăcerii (Toți – Aria Grupurilor)
Sonet I (Aria Destinului)
Stăm toți la masă, în cerc de lumină,
Chiar și tu, Salomee, cu vălul tău frânt,
Căci toți suntem semne pe acest pământ,
O floare, o piatră, o rază, o vină.

Dualitatea e legea ce ține,
Această mașină de sfinți și de draci,
Când vrei să vorbești și când vrei să taci,
Când cauți în rău un sâmbure de bine.

Masa e centrul, masa e totul,
Unde se stinge și setea și dorul,
Unde-și găsește chiar geniul zborul,
Și unde poftei i se închide botul.

Suntem întregul în piese stricate,
Ce caută drumul spre marea unitate.

Sonet II (Aria Reconcilierii)
Iertăm iluzia ce ne-a purtat,
Prin dansuri de sânge și vis de granit,
Căci tot ce a fost s-a acum împlinit,
În spiritul mare și purificat.

Salomeea e masca, Eminescu-i privirea,
Brâncuși e tăcerea, Enescu e cântul,
Tagore e cel ce-a înțeles cuvântul,
Și toți împreună suntem mântuirea.

Nu mai e luptă între trup și între duh,
Ci o singură mare și albă suflare,
Ce umple cu pace a lumii hotare,
Și zboară spre stele prin clarul văzduh.

S-a încheiat a formelor grea teroare,
Lăsând loc eternei și sfintei splendori.

Scena 5: Zborul Măiastrei (Brâncuși & Enescu)
Sonet I (Aria lui Brâncuși – Ascensiunea)
Măiastra se-nalță din blocul de vis,
O linie lungă ce mușcă din cer,
Scăpată de legi și de lanțuri de fier,
Spre raiul pe care noi toți l-am promis.

Nu are aripi, căci zborul e-n ea,
O forță ce urcă spre soare mereu,
O formă ce-arată pe chiar Dumnezeu,
În albul de piatră și-n inima grea.

Coloana e axul, Măiastra e ținta,
Spre unde se duce a noastră voință,
Lăsând în urmă a lumii suferință,
Și tot ce ne-a frânt în trecut neputința.

Zborul e starea de aur a minții,
Pe care-o cunosc doar poeții și sfinții.

Sonet II (Aria lui Enescu – Imnul Luminii)
Sunetul urcă în trepte de foc,
Urmând linia sveltă ce urcă spre stele,
Departe de note și fapte de rele,
Și tot ce a fost doar un trecător joc.

Vioara e acum un strigăt de aur,
Ce prinde în strune a cerului sferă,
Transformând scurta și muta himeră,
În cel mai de preț și mai veșnic tezaur.

Auzi cum se sparge tăcerea în cânt?
În ritmul unei aripi de argint purificat,
Ce zboară spre locul de unde-a plecat,
Spre cerul ce n-are nici mormânt, nici pământ.

Muzica e aripa nevăzută a pietrei,
Ce-nalță lumina în vatra genunei.

Scena 6: Reîntoarcerea în Unic (Tagore & Eminescu)
Sonet I (Aria lui Tagore – Oceanul Divin)
Vino, Hyperion, în valul de har,
Să vezi că răceala e doar o părere,
O formă de dragoste și de putere,
Ce se dăruiește ca ultimul dar.

Oceanul e unul, deși are valuri,
Așa cum și noi suntem unul în tot,
Când mintea și inima singure pot,
Să treacă de-ale ego-ului maluri.

Pacea supremă nu-i lipsă de viață,
Ci plinul ce n-are nici margini, nici nume,
Departe de-a formelor trecătoare lume,
Unde lumina ne stă în față.

Fii picătura ce piere în mare,
Spre a deveni însăși marea cea mare.

Sonet II (Aria lui Eminescu – Acceptarea)
Primesc liniștea ta ca pe o soartă,
Căci focul din mine s-a stins în sfârșit,
Sunt spiritul care spre tot s-a pornit,
Și-a lăsat în urmă a lumii veche poartă.

Nu mai sunt steaua ce cade-n genune,
Ci sunt însuși cerul ce stelele ține,
O pace ce curge prin fiece vene,
Și nicio durere nu mai are ce spune.

Nirvana nu-i noapte, ci este amiază,
O clipă eternă de clară vedere,
Unde se pierde a lumii plăcere,
Iar geniul mut pentru veci de veghează.

Suntem una, maestre, în marea tăcere,
Spre unde nu-i moarte, nici timp, nici durere.

Scena 7: Apoteoza (Marea Finală – Toți)
Sonet I (Ultima Aria a Spiritului)
Se-nchide cercul de foc și de piatră,
Cuvântul, Sunetul, Forma și Visul,
Se deschide în noi, sub noi, abisul,
Și steaua eternă în inimi ne latră.

Nu mai e moarte, nici timp, nici durere,
Suntem doar vibrația unei lumini,
Printre planete și printre grădini,
O nesfârșită și mută tăcere.

Brâncuși e pământul, Enescu e vântul,
Tagore e duhul, Eminescu-i cuvântul,
Iar Salomeea e masca de ceară,
Ce piere sub soare în ultima seară.

Suntem o singură notă-n univers,
Un singur rând dintr-un nesfârșit vers.

Sonet II (Corul Final)
Rămâne doar arta să spună povestea,
A celor ce-au ars pentru un singur gând,
Ce-au mers peste ape și-au mers pe pământ,
Să ducă la stele spre inimi de vestea.

Iubirea e axa pe care se-nvârte,
Această mașină de umbre și har,
Nimic nu e trudă, nimic nu-i în zadar,
Cât timp din frumos mai avem părți și curte.

Închinăm un imn nemuririi din noi,
Dincolo de lupte, de pace, de război,
Spre zborul ce n-are aripi de carne,
Ci aripi de duh ce nu pot să se sfarme.

Cortina se lasă pe-un cer de oglindă,
Eternul în brațe începe să ne cuprindă.